Taifas cu Foarță

Cu doar un dialog zice Robert Șerban că a suplimentat ediția a II-a ”revăzută și adăugită” a Narațiunii de a fi (Editura Brumar, Timișoara, 2023, după prima de la Humanitas), deși n-ar fi stricat mai multe suplimente. Asta nu înseamnă că serialul de dialoguri cu Șerban Foarță nu e unul consistent și saturat, ci numai că lasă în urmă nostalgia unei prelungiri. Trebuie însă să fie artă delicată arta dialogului cu Foarță, pentru că e oricînd posibil ca verva replicilor să ajungă să se descarce într-un vocabular care ”este și nu este în română”, așa cum se întîmplă mereu – după cum zice Foarță însuși – cu poezia lui. Există cu siguranță un ”subdialect Foarță” al limbii române, după cum există și o ”topică Foarță” – una care, în versuri cel puțin, devine un criteriu de ritmică. Nici lui Foarță nu i-a fost chiar ușor cu ele, dar a preferat să se chinuie singur și, în schimb, să-și răsfețe cititorii: ”am fost – zice el – mai mult un masochist, în scrisul meu, decît un sadic”. Treaba lui, bine că, pentru cititori, cărțile lui Foarță, atît cele scrise chiar de el, cît și cele rescrise – de nu chiar reinventate – ca traduceri, sînt pur tratament de lux și voluptate. Robert Șerban nu-l scutește de flatări, dar totdeauna cu acoperire și are toată dreptatea s-o spună din capul locului că ”poezia română îi datorează lui Șerban Foarță proprietatea unei importante zone de rafinament, de rime rare” – și altele. Dar nu e Foarță omul primitor de flatări și nici omul închipuirilor de sine. De obicei retează scurt amabilitățile, cum, de pildă, în cazul desenelor cu care a ilustrat Duminica lui Arcimboldo și a lui Cristian Bădiliță: ”Nu știu dacă superbe, dar sunt șase”. Cînd e vorba de sine, Foarță e la marginea excesului de modestie mai degrabă decît al excesului de realism. În orice caz, nu scoate fumuri niciodată. Chiar și cînd e vorba de propria poezie, preferă să noteze în minus decît să-și acorde bonusuri: ”Oi fi, n-oi fi poet, nu știu; de știut, știu că sunt artist”. Asta numaidecît! ”Ingeniul tehnic”, adaugă el, ”mi-a ținut loc de geniu liric”. De ținut, nu i-a ținut locul, dar l-a stimulat pînă la efervescență.

Dialogurile au, firește, un fir narativ, urmărind vîrstele și cărțile lui Foarță, dar ele par a se desfășura atît de spontan încît parcă n-au nici o regulă decît pe cea a improvizației. Subiectele discuției se schimbă fără control și-n orice clipă se poate sări de la poezie la dragoste, la moarte, la credință, la teologie – la orice. Nu există subiecte sau teme pe care Foarță să le refuze ori în fața cărora să ezite și să încerce să le evite (afară de interogatoriul despre credință și despre mersul la biserică, prea ”personale” ca să poată fi etalate). În general, opiniile lui Foarță sînt tranșante – dar, aș zice, tranșante cu bun simț. Bunăoară, chestionat despre posibilul jurnal pe care l-ar ține, o spune abrupt: ”Ca și memoriile, jurnalul era un gen postum. Antumizat, el implică trișeria, literatura, contrafacția”. Și are chiar toată dreptatea cînd afirmă că ”memoria nu-i o simplă debara, nu orice treanță merită păstrată” și că ”se cade să-i dăm neantului ce-i al neantului”. Ceea ce el și face, căci, deși strîns cu ușa, nu developează prea multe din propria biografie, măcar că e un povestitor cu o memorie infatigabilă. Din toate cele amintite, pare a se desprinde și o frustrare – faptul că, deși i s-a promis ”ferm”, n-ajunge redactor la Orizont, ci doar un ”amărît corector”. E un regret care revine și-n alt dialog, semn că e vorba chiar de o frustrare resimțită grav: ”N-am avut pe mînă nicio publicație sau, barem, o pagină de revistă ponosită. Sau un cenaclu oarecare. Nici după ’90 nu s-a simțit nimeni obligat să mă cheme la revista Orizont, unde scriam de-o veșnicie”. Ar mai fi la acest capitol ratarea unei burse Herder, la care fusese propus de Franyó Zoltán. Dar nu e o partitură pe care Foarță să insiste. Mai ales că și din funcția pe care a primit-o după ’90 – cea de director al Teatrului – pleacă repede (după cum plecase la fel de repede și din singura slujbă pe care o avusese înainte de 1989).

Deși dialogurile sînt lăsate atît de liber încît par haotice, Robert Șerban are totuși un plan de dus la capăt, așa că-și marchează, oricît de tîrziu, punctele. Între ele, și defecțiunea lui Șerban Foarță din critica literară, deși ajunsese un ”critic temut”. Din cîte zice, n-a suportat însă condiția elementară a criticului – ”să n-ai, adică, empatie pentru persoana criticată”. (Bine-bine, dar critica literară nu e critică de persoane, ci de opere/cărți, oricîtă supărare ar produce la persoane). În secretele creative ale lui Foarță se tot încăpățînează Robert să pătrundă și, fie cu oricîte ocolișuri, la ele revine mereu. Foarță însă pornește totdeauna, în poezie, pe unde e mai greu, deși ”improvizația mi-e oricînd la îndemînă”. Dar dacă nu sînt insurmontabile în drum nu merge pe-acolo. Pare că poezia lui Foarță nu vrea să sfideze și să spună imposibilul/indicibilul, ci doar să sfideze insurmontabilul. Și doar din plăcerea de a-l depăși: ”e ca și cum ai vrea să urci un munte doar pentru că el există”. E cauza pentru care poezia lui Foarță nu e una ”oblojitoare”, ci mai degrabă una ”cvasigratuită”, una care ”nu cred că oferă mare lucru” pentru ”oblojeală”. Dar oferă, în schimb, destule pentru încîntare.

Cu un animator al vocabularului, cu unul care sporește mereu dicționarul, era inevitabil să nu se poarte o discuție și despre starea limbii române. Ei bine, aceasta e destul de jalnică: ”astăzi, zice Foarță, limba noastră aduce a grădină care se părăginește”; sau, mai rău: ”mă tem că graiul nostru-i pe butuci”. Despre lucrul la ”grai” și cu ”graiul” sînt relevante nu numai experiențele de traducere, ci și deconspirările despre ”textele pentru Phoenix” și despre compoziția silabică. La un meșteșugar atît de performant ar părea că problema ”inspirației” e una necuvenit adusă în discuție, dar Șerbanii discută și despre inspirație. E o instituție a creativității la care Foarță nu vrea să renunțe și pe care o invocă – deși nu chiar pe față, căci ar fi caz de emfază de sine – cînd vine vorba de traducerea Psalmilor, făcută ”dintr-o suflare”, dar cu paza strictă a păstrării sensurilor.

Dacă Foarță ar face un dicționar al limbii române, ar trebui tăiate cu siguranță cîteva păduri în plus. Pentru că, bunăoară, numai definiția ”plăcerii lecturii” îi ia mai bine de o jumătate de pagină, într-o avalanșă de sinonime și ipoteze. Desigur că n-o va face, dar sigur e că toate cele făcute de Foarță nu pot fi făcute decît de el. Asta e condiția ”unicității” lui.