Numai exemplară poate fi considerată munca Luanei Stroe de editare, îngrijire și punere în valoare a Cursului de estetica poeziei ținut de Vladimir Streinu la Universitatea București în 1969-1970 (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2024), chiar înainte de a muri. De altminteri, după cum a stabilit Luana Stroe, a murit chiar în ziua în care și-a ținut ultimul curs, 26 noiembrie 1970. O prezentare concisă a peripețiilor prin care a trecut universitarul Streinu – eliminat, întemnițat, angajat la Institutul de istorie și folclor al Academiei și, în fine, invitat să țină acest curs (ironia istoriei: azi n-ar mai fi fost invitat, căci ar fi depășit vîrsta admisă) – reface această secvență de biografie postbelică. Nu poate fi îndeajuns evidențiată acribia cu care Luana Stroe a reconstituit firul cursului și a reușit să-l așeze ”într-o narațiune” coerentă, căci ”schițele” erau ”cu multe ștersături, adaosuri marginale, reveniri, retușări”, plus ”foi volante care completau planurile de curs”(cf. prefeței intitulate Profesorul Vladimir Streinu. Un altfel de ”Distinguo”, p.8). Pentru operația de restituire cît mai acurată, îngrijitoarea a migălit asupra tuturor manuscriselor, dar s-a folosit și de transcrierile de pe bandă (cîteva) făcute de Ileana Iordache-Streinu (parțial publicate) și a confruntat toate documentele din arhiva aflată la Muzeul Național al Literaturii Române. O muncă, spus pe scurt, de un scrupul exemplar. Nu mai puțin demnă de evidențiat e rigoarea cu care Luana Stroe a corelat notele de curs cu studiile și articolele publicate de Streinu. Firește, nu era de așteptat ca Streinu să nu refolosească în curs ceea ce publicase de-a lungul vieții – în măsura în care acestea se puteau integra în demonstrația care era cursul sau interferau cu grila acestuia. Pe bună dreptate ea socotește că ”Streinu oferă aici o sinteză a gîndirii lui critice” (p. 7), iar corelarea afirmațiilor și demonstrațiilor din curs cu articolele și studiile publicate de Streinu e o dovadă absolut convingătoare că lucrurile așa stau. Prefața Luanei Stroe sintetizează, pas cu pas, cursul lui Streinu, punîndu-l, de fiecare dată cînd era cazul, în relație cu restul operei, nu doar înfățișînd starea ”materială” a manuscrisului. Ea reconstruiește astfel, admirabil, toată țesătura de relații din interiorul operei lui Streinu.
Streinu a fost – și a rămas – cel mai fin și mai acreditat analist și interpret al poeziei din toată critica noastră. Dacă i se cuvenea cuiva să țină un curs de ”estetica poeziei”, el era acela. Cursul e proiectat ca un răspuns imposibil la întrebarea ”ce e poezia” – iar desfășurarea lui e demonstrația acestei imposibilități. Prelegerea inaugurală se deschide chiar cu penitența (pe jumătate glumeață) a conferențiarului, care face o reverență de modestie în fața subiectului pe care urma să-l trateze: ”Știm noi ce e poezia ca să-i stabilim o estetică? Poate că alții știu” (p. 45), dar nu Streinu: ”eu, care nu prea știu ce-i poezia”. E o cochetărie, firește, dar care rezultă în finalul cursului un adevăr. (Un adevăr pentru toată lumea, nu doar pentru Streinu). Urmarea a pierdut o parte din enunț, dar se poate presupune că în concluzie va fi repetat (avînd în vedere ce mai spusese Streinu despre posibilitatea de a defini și înțelege poezia – ”că în toate căutările” lui a avut parte doar de eșec), propoziția de premisă a cursului – și anume că ”esența” poeziei nu poate fi raționalizată și deconspirată. Imposibilitatea răspunsului fiind postulată, Streinu promite ”să ne menținem lîngă substanța concretă a ceea ce e poezia” (ibidem) și ”să facem ceea ce face critica literară dintotdeauna, să dea ocol unui loc misterios la care nu ajungem niciodată” (p. 46). E limpede, va spune mai încolo, de ce criticii dau doar tîrcoale poeziei: pentru că ”rațiunea de care se folosesc aceștia operează cu mijloace inadecvate cunoașterii poeziei” (p. 71). (Problema subliminală e că, de fapt, nici nu există altele). Trece apoi, foarte pe scurt, în revistă tentativele esteticienilor – dar și ale poeților și poeticienilor – de a defini poezia și de a-i căuta ”cauzele eficiente” prin tot felul de locuri și ”de subsoluri”, astfel încît ”critica a ajuns să fie un fel de speologie” (p. 52) psihanalitică, sociologică, biografică ș.a.m.d. Dar cum ”spațiul poeziei” – subiect care va fi abordat temeinic în ultimele prelegeri – ”este între poet și între cititor” (p. 58), cauzele creative ale poeziei – nu neapărat ale unui poem anume – și esența ei devin indeterminabile. Cu toate aceste scrupule angajate și cu conștiința sceptică, Streinu spre misterul acelui răspuns imposibil se îndreaptă și postulează chiar din primul moment că elementul esențial al poeziei e metafora, enunțînd de pe acum ceea ce va demonstra mai încolo – și anume ”reductibilitatea oricărui trop la metaforă” (p. 61). Din toată lista fastuoasă de tropi și figuri, Streinu constată că doar comparația și metafora (reductibile una la cealaltă) au rămas ca instrumente active ale criticii (putea salva și sinecdoca, deși cariera ei a pornit mai tîrziu). Un excurs în morfologia diacronică a poeziei duce la evidențierea a trei vîrste poetice mari (pre-alfabetică, manuscriptă și tipografică, p. 68), pe care Streinu le ilustrează prin elementul definitoriu al fiecăreia. Desfășurătorului istoric îi succede o serie de confruntări între poezie și celelalte arte, luate pe rînd, de la muzică la arhitectură, pentru a evidenția relațiile – și corelațiile – stabilite de-a lungul vremii (bun prilej pentru o paradă a poeticilor). Parte din cursuri constau doar într-un punctaj pe care Streinu și l-a notat pentru a ține firul demonstrației, urmînd ca aceasta să fie improvizată ad hoc: ”simbolism: identificarea poeziei cu muzica, Verlaine, Mallarmé și Wagner, Edouard Dujardin /…/, Abatele Brémond, Poezie pură˃muzică”. (p. 83). Demonstrația, elaborată ca o ”anatomie a poeziei” (chiar a ”poeticului”, de fapt), își integrează cîteva ilustrații de close reading (la Corbul lui Poe, dar și la cîte un poem de Eminescu, Arghezi, Blaga, Pilat, Barbu, Tonegaru), fie spre a marca răsturnări de perspectivă poietică, fie spre a ilustra uzul diferit al metaforei în poezia de arhetip clasic față de cea a arhetipului modern (”metafora analogică” vs. ”metafora antinomică”). În punctajele pe care și le notează revin, ca un leit-motiv, constatările despre misteriozitatea indecidabilă a poeziei, fie cînd observă ”refugiul poeziei din orice înfățișări istorice și din orice comparații critice”, fie, și mai direct, cînd enunță că ”esența poeziei este o himeră: nu poezie, ci poezii, poeți și stare poetică; nu fiolă cu esență de trandafiri, ci trandafirul însuși” (p. 114). Interpretările la care supune mănunchiul de poeme alese, alternate cu un simpozion despre poeticile moderne post-simboliste, îi dau prilejul de a propune o cale de abordare mai potrivită pentru expertiza critică a poeziei (orientarea inițiatică a cursului e un vector de care Streinu are permanentă grijă), deși concluzia revine la același scepticism și relativism interpretativ: ”Vă mărturisesc că experimentez de o viață modul acesta de percepție poetică și n-am ajuns pînă acum la ideea că interpretarea mea, lectura mea ar putea să anuleze opera” (pp.158-159), în sensul de a-i epuiza toate virtualitățile și de a-i da pe față ceea ce are ca definitiv misterios (și inefabil, măcar că Streinu se dezice de acest termen). Metamorfozele poeziei, vînătoarea de originalități declanșată în modernism, se datorează – zice Vladimir Streinu mai în glumă, mai în serios – faptului că ”omul este un animal care se plictisește” (p. 165) de toate, ”chiar și de bine și de frumos”. În orice caz, chiar dacă nu se plictisește, poeților li se cer noutăți, breaking news. Vina trebuie împărțită. Dar fără acest defect, cum ar fi stimulată creativitatea? Nu e Vladimir Streinu omul care s-o cenzureze, măcar că avangardiștii nu i-au fost deloc pe plac. Fapt e că ar trebui ținut și azi cursul lui Streinu – chiar pe baza notelor și notițelor rămase de la el și pe care Luana Stroe le-a scos în public printr-o muncă de admirat numaidecît.