Al. Cistelecan
Dacă e cineva (deși nu crez să fie) care nu vrea să fie luat pe nepregătite și să pățească vreun șoc la inima estetică, ar trebui ca înainte de a citi (ingrats)-ul de debut al Nicoletei Șimon (Cartex, 2025) să ia aminte la avertismentele lui Gelu Diaconu din Cuvînt-ul înainte. Diaconu ne previne acolo că lectura acestui volumaș e un ”excurs periculos ca o lamă de katana” și că dacă, totuși, te aventurezi vei constata că ”ceva s-a modificat în structura ta interioară”, ”fiindcă subconștientul a creat o adicție”. Nu pun la îndoială spusele lui prevenitoare (cu toate că am impresia că a fost surprins într-un moment de sensibilitate excesivă) și chiar încerc să mă țin de ele. Nicoleta, după scris, pare din Patmos, dar în realitate e de pe aceeași stradă brașoveană cu Ruxandra Novac, avînd același tip de furie imaginativă, aceeași tranșanță exasperată a enunțului și același fel de concretețe densificată pînă la implozia imaginii (ba chiar și un debut la fel de subțire la pagini). Poate nu contează calitatea de concetățean cu Ruxandra (deși nici exclus nu e), dar temperamentul ei creativ, crescut pe o iritare existențială folosită deopotrivă ca bravură și traumă, e similar, după cum similară e și gramatica de flash-uri și versuri tăiate cu briciul. Nici folosirea în rafale scurte a notațiilor, intensificînd același sindrom apocaliptic, nu e de altă manieră. În orice caz, dacă Nicoleta nu e a doua Ruxandră, nici departe de a fi nu e.
Viteza și acuitatea notațiilor ating febra imaginației expresioniste și între unele și cealaltă aproape că nu există distincție. Nicoleta e fără îndoială o imaginativă (caz tot mai rar) și tehnica ei constă în principal în reducția temperaturii imaginative la cea a notației. E un fel răceală premedită a cuptorului, o metalizare a fluxului și vertijelor, ceea ce duce la o densificare paroxistică a imaginii și la o electrizare funestă a entropiei vizionare: ”sunetul sirenelor perforează geamul/ la granița maturității/ aripile se transformă în scrum de țigară/ inspiri și expiri aerul toxic/ corpul mecanic suprasolicitat de căldură” etc. (Fermata). În mod obișnuit poemele mizează pe amalgamul de notații (mai degrabă un fel de notații imaginative decît notații de consemnare) și pe alternanța de secvențe ”descriptive” și flash-uri de anxietăți. Toate se adună însă, ca pilitura atrasă de magnet, pe firul unei percepții funerare a lumii (și biografiei, cîtă mai răzbate): ”vîrfurile crengilor uscate din aokigahara/ ca degetele lui E. T./ ating firmamentul/ lăsînd amprente fluorescente pe trupul lui dumnezeu// cu ochii luminați/ coboară pe pămînt/ și apasă pe accelerație// trunchiul îmbrățișat de capota mașinii/ farurile delirează claustrate-n întuneric// în copilărie mă duceam la marginea pădurii/ unde lîngă ultima casă din sat/ rațe albe erau aruncate-n-ntr-o groapă//…//porumbeii stropesc cu găinaț umerii victimei/ deus zîmbește prin parbriz//…// în timpul somnului rațele sălbatice/ își țin un ochi deschis/ mi s-a spus să nu deschid sicriul/ la înmormîntare” (Ex machina). Nici ușa nu e bine pentru Nicoleta s-o deschidă, căci atunci se vede numaidecît ”sosirea șobolanilor cu subterana/ în priviri” (Misplaced aeterial joy). E o lume asediată și de sus și de jos; transcendentul – care coboară și la Nicoleta – e doar opresiv și cinic, nu mai puțin terifiant decît emisarii din subterană; o lume cancerizată deja capilar: ”celulele nopții trec prin mutația cancerigenă” (în Seele). La o asemenea agresivitate poeta nu poate răspunde decît printr-o tranșanță sarcastică a notațiilor, exersînd mereu estetica macabră, cinică în protagonismul ei ”transfigurator”: ”ies pe stradă și uit să reglez obiectivul/ scenele se amestecă în pixeli cubici// poteci acoperite de-un crist de petrol închegat/ cu mîinile întinse pe intersecții/ umanoizi din mozaicuri/ loviți de mașini/ fac palmele să-i sîngereze// imaginea blurată îmi dă migrene/ sinusurile umplute de cuie ruginite/ sunt atrase de magneții pămîntului” (Static). Fotograme entropice desfășurate pe un palier de notații cotidiene expune în tot tripticul Nicoleta, într-o radiografie exasperată a angoasei. Poemele fac un evident efort de destindere a stării (inclusiv prin inserții micro-narative), dar din loc în loc angoasa se concentrează în imagini cu o rezoluție existențială absolută: ”întuneric de ciment”, ”sunt un trup amorțit/ o cățea la eutanasie”, ”groapă muribundă”, ”cărămizile sunt sicriele/ morților care locuiesc la parter”, ”mă răsucesc în sicriul înghesuit”, ”revoluția e un cap retezat de porumbel” etc. etc. Astfel de concentrate devin inevitabile în procesul de decantare a angoaselor (adesea marcate ideologic), dovedind un fond ireductibil al acestora și o iradianță fulgurantă care traversează toată stilistica de evitare. Nicoleta face exerciții de detașare pînă cînd ghemul de angoase îi explodează în față. Și-i explodează regulat.
