Al. Cistelecan
E întotdeauna un fel de nesimțire să cauți virtuțile literare ale unei cărți care, într-un fel sau altul, e graficul unei tragedii (concrete, nu vreun proiect tematico-apocaliptic; nu materie literară, ci vocație existențială; dacă sinuciderea poate fi vocație…). Asta cu atît mai mult cu cît tragedia e mai recentă, cum e și cazul cu debutul lui Alexandru Constantin Popescu, Iluzia Popescu (Ediție de Dumitru Crudu și Șerban Axinte, Editura Junimea, Iași, 2025). Ți se face și rușine de veleitatea de comentator cînd trebuie să faci aprecieri asupra unui manuscris rămas de la un poet care și-a pus capăt zilelor la 27 de ani. Cu o vorbă a lui Graham Greene, ”realitatea nu-i un lucru pe care să-l poţi privi în faţă”. Pînă și lectura unei astfel de cărți e o impietate. În orice caz, astea-s cărți care se citesc, vrei-nu vrei, cu un sentiment de vinovăție, cu conștiința unei dez-umanizări necesare. Dar abia ne-citirea lor ar fi o vinovăție adevărată, nu doar un sentiment, care mai poate fi, cît de cît, exorcizat. Mai ales dacă e vorba de un poet care ”dinamitează întreaga poezie românească a acestui început de secol”, cum zice Dumitru Crudu (poate exagerînd, nu vom ști niciodată) în portretul emoționant care precede poemele. Iar Crudu adaugă: ”Sper să înțeleagă asta și criticii literari”. (Da, de ce nu?! …pentru asta-s făcuți). Din portretul lui Crudu rezultă că gestul lui Alexandru era unul total împotriva firii poetului, nu doar a așteptărilor prietenilor. Deși poate că nu, căci Alexandru are chiar un poem (autoprotret?) despre un sinucigaș care e aidoma celui din portretul realizat de Crudu: ”băiatul ăla nu putea să moară pentru că viața/ îi pulsa prea puternic în vene el nu putea să/ moară pentru că lui nu-i era frică de moarte/ e absolut imposibil să fi rămas doar oasele din el,/ pentru că nu părea genul care se gîndește la moarte” (19/Iluzia Popescu). Tema sinuciderii, a morții, e axa – tematizată pe față ori doar indusă subtextual – pe care se înșiruie poemele, împărțite de editori în trei cicluri: Carne și nerv, Ca două jaluzele peste ochi și Iluzia Popescu. O și spune chiar Alexandru, în același poem, care continuă așa: ”iar eu mă gîndesc, mă gîndesc mult prea des și/ încă sunt viu pe această stradelă/ cufundată în bezna disperării și a tristeții,/ pe această stradelă care nu știu cînd se va sfîrși”. Sinuciderea, bine zice Crudu, nu e la Alexandru prilej de glose cioraniene, ci un motiv ”existențial”; practic, un proiect existențial. În fine, după cum se știe, moartea e un argument decisiv, iar Alexandru a ținut să-l folosească: dacă e vorba de sinucidere, nu poți fi fanfaron.
Poetica lui Alexandru e de genul cotidianist, împletită din notații crude, aproape sadice în directețea lor tranșantă, dar electrizate de o imaginație paroxistică a grotescului, cu o forță expresionistă autentică în conturarea de apocaliptice acut repugnante: ”Amintirile se descompun/ ca niște șobolani mîncați de viermi/ șobolăneală/ șobolăneală/ și cozile lungi lucioase ca niște/ șerpișori alunecoși” etc. (12/Carne și nerv). Peisajele existențiale sînt toate toxice și prelucrate în așa fel încît tăieturile sarcastice să explodeze în versuri de o anxietate concentrată de-a dreptul material: ”Îmi lipesc fruntea de amintirile pline/ de lumină în autobuzul oprit/ în vama Sculeni zbiară o capră/ s-a încolăcit cu funia de stîlp/ și zbiară întruna/ cineva a vrut să treacă vama fără/ să declare capra e doișpe/ noaptea/ mă sufoc și asta e toată viața mea” (13/Carne și nerv). Inserțiile acestea în care e sublimată biografia (existența) sînt puse de regulă ca o grenadă cu cuiul scos în finalul poemelor, făcînd să sară în aer o ploaie de schije anxioase care toxifică notațiile anterioare. E o lume agresivă în toate componentele ei chimice și psihice, una peste care năvălesc ”nepoții lui Tamerlan” și care se pregătește de un viitor-coșmar pe care-l așteaptă cu toată ipocrizia etalată: ”compasiune, suflet, iubire/ un tunet zguduie ferestrele/ și se sparge în suflet ca un/ pahar de cristal/ al nepoților lui Tamerlan/ venind spre noi/ și mă umple de sînge/ dar nu mai plînge/ urmează timpuri grele/ cu gloanțe, grenade, tancuri/ bombe, carne, piele, păr,/ unghii, dinți, mătură, lopată,/ roabă, saci, moloz, sînge/ plîng/ nepoții lui Tamerlan venind/ spre mine/ compasiune, suflet, iubire,/ spaimă” (1Carne și nerv). Peste această materialitate traumatizată plutește un spirit aforistic prin care angoasele sînt sublimate într-o reflexivitate paradoxală, mereu înclinată spre apodicții sumbre: ”iadul s-a mutat în sufletul meu,/ și tu nici măcar nu-mi răspunzi la mesaje/ nu e nici o diferență între a te îndrăgosti/ și a ucide” (4/Carne și nerv). Asemenea tranșanțe cinice, provocatoare, ies dintr-o traumă existențială care se exprimă și ca denunț moral al vidului empatic din lume: ”să nu le spui niciodată că vrei să mori/ îți vor răspunde cu ce mai aștepți” (5/Carne și nerv). Starea dezumanizată a lumii face de fond anxietății personale, înscrisă într-un peisaj alienant și accelerată de o imaginație cu gustul carnagiului: ”Ești atît de puternic, îți spui/ puternic precum creierii surorii mele/ împrăștiați pe asfalt” etc. (18/Carne și nerv). Notațiile au o cruzime de brici în acțiune și tind spre un regim de terifianță deopotrivă patetică și sarcastică. Alexandru ar fi fost, cu siguranță, un poet al cruzimii imaginative, nu doar un reporter al cruzimii cotidiene: ”Pieptul meu e un bloc din Bahmut/ în care explodează rachetă după rachetă/ bucăți de carne și sticlă în ușa apartamentului nostru de la 8” etc. (22/Carne și nerv). Are o viziune baudelairiană asupra lumii și o vede mereu în perspectiva descompunerii, a spectrului hidos transparent în epifaniile imediate: ”Noi toți am obosit./ Nu dispera/ viermii îți vor înfuleca carnea/ Foarte curînd” (2/Ca două jaluzele peste ochi). Sau, în 25 din același ciclu: ”Ne vedem destul de des și totuși/ n-ai curaj să mă privești în ochi./ Eu însă îți văd firele roșii/ pe albul lăptiu din jurul irisului./ Îți văd dinții neregulați care se îngălbenesc,/ îți văd mătreața din păr care-ți cade pe umeri” etc. , cu aceeași percepție a degradării și descompunerii și cu același spirit de denunț al aparențelor (asta în plină declamație – clandestină – de dragoste!). Nu-i de mirare că toate mirajele devin caricaturi grotești și însăși iubirea, după care tînjește iritat și exasperat, devine simplă animalitate, ba mai rău, simplă dejecție: ”Iubirea e un animal gîfîind peste/ alt animal și nimic/ dragostea e sperma de pe burta ta./ Nimic, nimic” (13/Ca două jaluzele peste ochi). Depresia idealelor e dusă pînă la capătul ei grotesc de un poet cu stomacul tare, pe care nu-l sperie imaginile cît de repulsive. Firește că această repulsivitate iritată e o dramă a candorii strivite.
Nu-s sigur că editorii au găsit – și respectat – firul cronologic al compunerii poemelor (din unele imagini recurente și prelucrate altfel, ai zice că da), dar secvențele n-au stilistică diferită. În cea finală poeme mai locvace stau alături de fulguranțe imaginative ori chiar de scriitura nominală bacoviană, atîrnată ca o stalactită a depresiei, cu contrapunct final de reverie funebră: ”Norii se crapă,/ se decojesc/ ca o rodie./ Sînge/ Ploaie/ Iubire/ Durere/ Copii/ Putrefacție/ Cireși printre morminte” (5/Iluzia Popescu). Contrapunctul e o tehnică aproape riguros folosită, fie spre a relaxa – sarcastic – atmosfera deprimantă (”dar dacă mai strălucește ceva pe aici/ atunci sunt ochii de jad ai morții.// Pe malul Bîcului femeile sînt superbe”, 6/Iluzia Popescu), fie, dimpotrivă, spre a-i da consistență: ”La stația la care cobor/ deznădejdea mă așteaptă tăcută/ și răbdătoare” (7/Iluzia Popescu). Desenul deprimării existențiale devine tot mai concis, redus la două linii în cărbune: ”singurătatea e tot mai/ adîncă/ funia e tot mai/ strînsă” (16/Iluzia Popescu). Scriitura austeră, scrijelită cu stilul, alternează cu furia pamfletară și cu o ironie disperată, dovedind că Alexandru știa să umble la clapele exasperării.
