Al. Cistelecan
Tot păsăretul lugubru din poezia lui Bacovia s-a întors, obosit, de nu chiar extenuat, în Negru. Gri. Alb, tricolorul cu care debutează – la Eikon, 2024 – Filip Naru. Cele trei culori sînt, firește, folosite alegoric pentru a sugera stadii de sentiment, stadii puse în evoluție – într-un triptic – de la tristețe la speranță și însoțite de o sugestivă ilustrație ieșită tot de sub mîna lui Filip. Negrul lui Filip nu e chiar atît de negru, întrucît e doar o culoare melancolică cu care e zugrăvită toamna sentimentului și golul lăsat după ea. Dar ea capătă un fel de pregnanță prin importul de semne bacoviene (probabil intenționate) menite să facă anotimpul sentimental mai angoasant și să pună în acord peisajul și meteorologia cu sufletul, astfel încît melancolia să capete consistență: ”Un zîmbet întors peste ani/ În penumbra încăperii./ Stau drept de strajă pustiului dinăuntru/ Și privesc cum curg în toamnă/ Plopii./ Și plouă, și plouă” etc. (Noiembrie). La acțiunea agravantă produsă de narcoticele bacoviene se adaugă și obiceiul lui Filip de a pune lucrurile la superlativ, promițînd drame absolute, dar, de fapt, notînd doar hiperbolic nostalgia și tînjirea: ”În noaptea cea mai adîncă/…/ Ne gîndim la tine” (Subțire). Peste această nostalgie, notată diafan (căci Filip vrea să spună lucrurile și frumos, nu doar terifiant), trec cîrduri de ciori și de corbi, purtătoare, firește, de angoasă, dar de una umflată doar prin inflație nominală: ”Corbi./ Și croncăn de corbi./ Și frunze de corbi./ Și palme de corbi./ Și tîmple de corbi/ Pe tîmplele mele.” (Și corbi). Ca să le incite angoasant Filip le pune să se adune înlăuntru, nu doar să zboare amenințător și prevestitor: ”Ciorile erau neliniștite,/ Croncăneau, se foiau adunîndu-se-n ciorchine/ La marginea Bucureștiului,/ În inima mea” (Neliniște). Anxietatea contemplată și notațiile ei figurative sînt trase în fulgurații imagistice cu artă japoneză, punînd în primejdie gracilitatea scriiturii prin invazia de ”simboluri” funeste. Nu se poate spune că speciile de corbi – ba de piatră, ba de carne etc. – și de ciori au doar rost decorativ, dar nici mai mult decît treabă de inimă îndoliată nu fac. Sînt păsări sentimentale, nu agonice.
Corbii nu-și iau zborul de lîngă Filip nici în zona ”gri”, deși aici melancolia se rarefiază și iubirea pierdută reîncepe să pîlpîie. Dar tot sub zodie rău prevestitoare, chiar dacă decorul sinistru e contrastat de cel idilic: ”Și acum stăteam singur sub un cer unde croncănea un corb./ Într-un frasin,/ Într-un alt frasin./ Într-un cireș amar înalt. Într-un tei, apoi într-un salcîm lung” etc. (Corbul dădea rotocol). Prelungirea melancolică e și ea în destrămare și Filip are răgaz să se joace cu sintaxa (în răstălmăciri stănesciene): ”Astăzi, pe lac era să se înece un porumbel./…/ L-aș fi învățat să degete dacă m-ar fi învățat să pene./ L-aș fi învățat să pămînt dacă m-ar fi învățat să albastru” (Să albastru) sau în aliterații și onomatopee: ”Vui vui vui/Vui vui vui/ Bate vîntul prin salcîmi” etc. (Bate vîntul). Cîtă vreme e loc de joacă, înseamnă că presiunea nostalgiei slăbește, ba chiar ajunge ca din depresivă să devină euforică și să scrie reverii unde înainte scria elegii: ”A venit toamna./ Din fluture alb/ În fluture alb/ Mă gîndesc la o fată./ Apoi cîmpul e iarăși galben și lung.” (Din fluture alb în fluture alb). Delicatețea scriiturii se adecvează și ea delicateții de inimă.
Cu totul adecvată, în deplină sintonie una cu alta, e însă în zona albă, unde iubirea și-a reintrat în rol și transformă lumea în fascinație: ”Pasul ți-e alb astăzi,/ I-am spus zîmbind/ Și am luat-o de braț, să înfruntăm împreună/ Furtuna de petale albe și roz de castani,/ Mergeam agale, fără țintă, fără grabă/ Pe-acea alee din mai” (Din mai). Locul cîrdurilor sumbre și al angoasei ornitologice e luat de cineva mult mai agreabil, cu care se pot exersa jocuri mai gingașe: ”Eram uimit,/ Priveam pierdut departe/ Înfășurîndu-i părul pe după deget.” etc. (Ca un copil nu știam ce se face). E cu totul altfel în iubire față de cum e în depresia sentimentală; acum și Filip și lumea exultă: ”Te așteptam./ Veneai zîmbind într-o rochie portocalie/…/ Ziua asta întrutotul/ Învălmășindu-se fărîme în urma ta” (Veneai). Trei acte ale iubirii, așadar, care se termină cu bine; e un drum caligrafiat de la depresie la happy end.
