Stolul 2024. Un poet naturalizat

Nu doar sportivii pot fi naturalizați, ci și – dar, ce-i drept, mult mai rar – poeții. Cum e cazul cu americanul Andrew Davidson-Novosivschei al cărui debut cu Inimă leneșă (Editura Dezarticulat, 2024) e prezentat pe manșetă de Simona Popescu (care ne promite că ne va spune și care-i povestea cu el și cu debutul lui pe românește). Pînă se hotărăște Simona, povestea lui poate fi văzută în ”Libertatea” din 28 febr. curent, în amplul interviu acordat lui Vasile Ernu. Deocamdată, deși nu e singurul caz de adopție literară, Andrew e, totuși, o prezență exotică, măcar că a obținut premiul pentru debut decernat de ”Observator cultural” (ceea ce ar sugera că a fost racolat definitiv). El însuși se consideră însă scriitor american, după cum zice în interviu. În prezentarea volumului, Simona completează un adevărat tabel al lui Mendeleev cu elementele din poeme – ”minimalism, (auto)ironie, paradox”, ”umor, absurd, perplexitate, franchețe” ș.a., cu toatele, nu-i vorbă, prezente, dar în gramaje evanescente și în amestecuri subțirele. Andrew nu vrea să sperie lumea, ci doar să ofere o perspectivă ingenuă și agreabilă, așa că pe cît îi e inima de ”leneșă”, pe atît îi e compoziția de sprințară și isteață. Se vede că se joacă destins cu toate cutumele poetice, începînd cu titlurile ludice care precizează mai de fiecare dată ce ”material” e folosit. Prelucrarea acestor pretexte e concentrată glumeț și aforistic (gen: ”eternitatea/ există/ dar paradis/ nu decît/ fiscal” – Poezie cu bani), totdeauna cu subversiune ironică: ”știam că/ dezvoltarea/ personală/ ne va scoate/ ce fericiți/ suntem/ doamne feri” (Poezie cu fericire). Preferate sînt fulguranțele, un fel de miniaturi sau capricii volatile care abia se ating de conturul vreunei stări: ”nu m-a întrebat nimeni/ dacă sunt de acord/ să stau în lumea/ lui taylor swift/ dar aici mi-e/ cel mai bine” (Poezie cu Taylor Swift). Nici nu pare în intenția lui Andrew să se scufunde în vreuna ori să dea peste vreo obsesie sau angoasă; pare a fi doar un frôleur de inefabile provocate cu ironie. Cînd își dă drumul pe vreo pîrtie mai întinsă, face exerciții de vervă ludică, dar aranjînd de fapt un șirag de instantanee glumețe pe ața unui motiv exploatat cît mai ludic: ”în această poezie/ îți spun muzica este/ soundtrackul vieții noastre/ și-mi spui/ ioi//…// această poezie/ chiar vrea să ajute/ dar n-are niciun ban// această poezie/ are un scăunel în spate/ are un garaj cu telecomandă// diferența dintre/ această poezie/ și o cutie de chibrituri/ nu va fi abordată în/ această poezie/ din motive evidente” etc. (Această poezie). Mai că nu există fel de poezie spre care Andrew să nu trimită o săgeată de avertisment ironic și șăgalnic, dar niciodată chiar parodic sau cu intenție caricaturală calificată. Un strop de tandrețe rămîne activ pînă și atunci cînd ironia trece pe frecvențe grotești și peisajul pare pastișat după rețeta cotidianistă: ”într-o zi de sîmbătă/ vecinul frumos bețiv/ lucrează la mașină/ mici întrețineri/ strălucesc aluminiul/ și transpirația/ din spatele blocului/ se stîrnesc sexele/ vecinilor și margaretelor/ vecinul trece la umbră/ bea o bere cu care/ chiar se hidratează/ și rîdem cu toții/ cu dinți de var/ pielea întărită saliva/ respirația tremurătoare/ rămîn în gîtul aerului” (Poezie cu margarete). De la eufemisme la poezia de ”atitudine”, toposurile poetice sînt expuse pe rînd la o iradiație ironică, dar mai degrabă gratuită decît agresivă: ”adevărații/ revoluționari/ sunt cei care/ își desenează/ sprîncenele” (Poezie cu sprîncene). În privirea vag sarcastică a lui Andrew persistă un grăunte de bonomie cu care el propune lumea și poezia ca spectacole de contemplat cu detașare.