Al. Cistelecan
În jurul unui kadisch dezmembrat se grupează, pe orbite mai apropiate sau mai îndepărtate, toate poemele lui Adrian A. Agheorghesei din debutul Cu mine, cu voi, cu nimeni (Junimea, 2024). Sensul lui cel mai activ constă în exorcizarea unei traume care a dominat copilăria poetului (o dramă de la care au pornit și Radu Vancu și Roxana Cotruș în debuturile lor). Tentativa de emancipare de sub traumă folosește cerneală evocativă, dar austeră, reconstruind din detalii precise și migăloase, dar ca și inafective (afecțiunea se vede doar în avalanșa de detalii), atmosfera pre-traumatică a copilăriei și portretul tatălui: ”El picta cifre, bărboși, dame, inimi,/ frunze, juveți, romburi și trefle/ pe cartonașe asos și l.m./ Ne spălam pe mîini, tăiam, împărțeam,/ și-n mirosul ăla acru, de cariocă,/ învățam tabinet/ și cum se iubește un om străin” (etc. – Cadre cu tata). Dar trauma iese la suprafață în pofida efortului de a o eluda sau masca iar reactivitatea ei domină toată cartea, deși Adrian încearcă să rupă lanțul care-l ține priponit de ea: ”Mirosul ăsta acru, de lapte stricat,/ dormitul pe burtă, sfertul de sîmbet plasticat/ și grimasa de ieri/ le-am moștenit neîntrebat și mîndru.// Acum, du-te crescut, Adriene,/ spală și taie și-mparte,/ suflă-i din oase în gene/ și spune-i trăgîndu-l de-o parte:// bă, prostule, bă!” (idem). Fața idilică a secvențelor din copilărie (din care face decupaje și Adrian, căci și el ține de tagma biografistă) e de fiecare dată stigmatizată cu o incizie funestă iar memoria însăși e intoxicată iremediabil de epifaniile morții: ”Nu-mi amintesc ultima dimineață în care m-am trezit fericit,/ dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,/ de sub geamul meu,/ oamenii începeau să se înece cu păsări de apă/ și soarele era o cană aurită oferită înecatului” etc. (Despre fericire). Acest flux funebru capătă consistență în poemele de spital – o partitură destul de pregnantă și-n care Adrian exersează pe viu și iminența morții și pulsul compasional al propriei sensibilități: ”Era criză de locuri,/ se murea cîte trei în două paturi./…/ În cele din urmă, liniștea își dezlipea buzele din tifoane/ și timpul se arcuia în spinarea luminii hepatice de sub ușă./ Eu îmi țineam pungile pe palme, între coapse,/ de parcă-mi țineam sufletul.” (Maricico, în dumnecatu’ mă-tii, ai închis cîinele afară). O scriitură care se străduiește să pară detașată, ca și cum ar vorbi de propriile angoase ”cu o străină gură”, și o atitudine premeditată de a ”resemantiza” panica subcutanată și a o boteza sub toate chipurile întrețin un climat de reportaj al traumelor și anxietății, manevrînd cu umor ghemul lor tot mai îndesat: ”Firește c-au trecut ape și pietre,/ mi-am crescut toanele firesc,/ am poreclit fricile în fel și chip: dragoste, foame,/ trădare, părăsire, frig, dar niciodată om -/ la o adică, un covor rupt are și el religia lui” (covorul de frunze căzute din Dusul cu preșul). Paravanul de umor și autoironie îi îngăduie lui Adrian să împingă în parabolic destule incidente, fie ele puse pe seama unor personaje, fie asumate ca personale (”snoavele” sfîrșesc și ele tot în dramatic, precum și confesivele).
Dar cît de capilar e răspîndită trauma se vede în isprăvile imaginarului (de care Adrian uzează, dar nu exagerat). Pînă și notațiile de idilice au o tentă amenințătoare și invocă moartea: ”Încă era Crăciun,/ ningea de parcă era pentru ultima dată,/ grenade de zăpadă explodau vînăt în geamuri/…/ Dimineața subția întunericul,/ intra pe geam ca un bisturiu infectat” (Poveste cu cameră de hotel și fantome). Nici cînd exersează un fel de vervă retorică nu poate ascunde epifaniile panicii și ale unei imaginații copleșite de teroare, așa că în plin pean al vieții ies de sub trape imaginile stigmei: ”viii care împart gropi comune”, ”să te strîng de sînge cu cleștele de amintiri”, astea tocmai în manifestul vitalității (”Viață,/ am să sug din tine fiecare milimetru violet”) din Rugăciune cu lopată și clește. ”Unghiile murdare ale cerului”, ”o molie /care/ a împletit un sicriu de mătase”, o ”mcelărie /unde/ se tocau zîmbete de copil”, ”drumul pînă la tine e mai lung/ cu un mormînt”, ”cîinele bolnav de cancer”, ”cîinii își ascuțeau colții, mîrîiau și adulmecau pămîntul/ de parcă îmi căutau sufletul”, ”lumina /care/ năpîrlește” etc. etc. reprezintă, în aproape fiecare poem, răbufnirile panicii și ale traumei, prinse în imagini cinic de concrete. Adrian se mai și joacă, dar cînd e vorba să-și prezinte poetica existențială e concis și decis: ”Sunt pentru că m-a durut, nu iubit” (Sunt tatăl în minciună, în umeri și genunchi). Poemele lui vor să fie voalul care ascunde, cît de cît, această durere.
Pe manșeta volumului, Silvia Bitere zice că ”adesea vorbele lui sunt fără perdea” (ceea ce înseamnă că din exemplarul meu aceste vorbe au fost șterse; ori e vorba de un alt concept de ”perdea”?) și că ”acest poet nu are nevoie de laude și nici de o prezentare”, pentru că ”i-ar știrbi din valoare”. Acuma, că-i făcută, îmi pare rău că n-am luat seama la sfat din vreme.
