Stolul 2024. Timidul clasei

Sporesc tot mai mult rîndurile clasei de biografism. Cu Zîmbim, radiația nu s-a stins (Max Blecher, 2024), Iustin Butnariuc pare timidul clasei, abia reușind să încropească o antologie de secvențe biografice în mijlocul vacarmului făcut de colegii lui mai cu tupeu, care fac de-a dreptul spectacol exhibiționist. ”Registrul poemului biografic”, zice Andreea Pop (în Vatra, nr. 12/2024), e cel profesat de Iustin, ajungînd spre final la ”depresie, singurătate și gol”, într-o ”poetică a convulsiei” (temperate, filtrate contemplativ, aș adăuga). Și pentru Octavian Soviany (în Observator cultural, nr. 1250, 2025) Iustin ”optează pentru poemul autobiografist”, pe un scenariu de ”dialectică a vîrstelor”. Așa e, drumul lui Iustin e marcat și cu semnele copilăriei și cu cele ale adolescenței, părînd la urmă că se emancipează de această dependență de ritmul propriei aventuri biografice. Secvențele din care Iustin își face antologia biografică nu pun la el prea multă bază pe jurnalul cotidian de angoase sau insignifianțe. Și-n orice caz nu fac paradă de derizorii sau de frustrări ireparabile și inepuizabile. Decupajele sînt făcute cu un fel de scrupul al relevanței lor inițiatice, părînd toate a marca praguri. Sînt secvențe care au o morală, alese pentru portanța lor metamorfotică. Și alese cu un fel de discreție concisă, fără să se întindă dincolo de formatul lor semnificativ ca element al scării biografice. Sînt, așadar, secvențe-eveniment, chiar dacă nu fac bravură confesivă ci, dimpotrivă, își estompează, cu o retorică nostalgic-ironică, relevanța. Primul prag este cel al bolii, dar nu mai puțin și cel al compasiunii și al afectelor dedicate (măcar că poetul va proclama mai încolo că ”n-are nevoie de compasiune”, în Sau te transformi în Aglaia Veteranyi), într-un mic imn al afecțiunii părintești, propus ca fabulă in-afectivă: ”…/ într-o zi mama implora prin telefon/ rostea numele meu așa cum o casnică/ aruncă în vîltoare cu leșie/ umilă, repeta numele bolii,/ apoi numele meu/ cele două erau legate pe vecie/ cystic fibrosis, 65 Roses/ și tata a împăiat pasărea ca amintire” (65 Roses). Mici experiențe ”revelatorii” sînt toate aceste decupaje (Flavian, Loto, Libretto, pînă la T, Tudor ș.a.) în care Iustin recuperează candoarea infantilă și o folosește drept cerneală. Anamnetica lui glisează însă în onirică, astfel încît biografismul merge pe două nivele, unul de notații ”realiste”, altul de notații ”onirice”, putînd face schimb de locuri (amintirile devin vise, visele devin amintiri), cînd nu sînt contopite: ”în unele nopți amintirile/ curg ca bilele printr-o cuvă/ se izbesc de pereții metalici/ cînd deschid ochii, șiragul începe să se destrame/ e cea mai dulce victorie acest vis/ niciodată n-am cîștigat mai mult de atît” (Loto). Iustin pornește de regulă de la principiul notației directe, dar inevitabil poemele alunecă în fantasmare și transformă reportajul de stare în parabolă, propusă fără emfază, cu un fel temeritate a timidității. E ceea ce-l desparte de restul clasei biografiste, căci el se folosește – cu evidentă economie – de ”pragul necesar al realului” spre a sări din derizoriu în semnificativ. Poate că are nostalgia unei scriituri mai malițioase, cît de cît cinice, dar dacă o are, ea e barată de fondul afectiv al compasiunii, etalat aproape manifest în poemele de spital (în care investește, cu pregnanță, argoul medical). Fondul compasional se epifanizează într-o identificare cu victimele, într-o participare la suferință și moarte: ”am văzut un ren călcat de un tren, aruncat pe două/ troiene de zăpadă/ sîngele lui fierbea ca o pastă neagră/ se prelingea reniform pe ghețușul lacului// cît de mult mi-am dorit să pescuiesc acolo la copcă/ apoi să patinez în jurul băltoacei de sînge/ dar asta însemna să trec șinele, cu riscul de-a fi lovit,/ asemeni renului, pot să-mi fac un iglu al morții/ corpul meu dezintegrat îl acoperă, iar/ înăuntru sufletul alb, de zăpadă/ va putea trăi milenii/ pînă la sfîrșitul iernii atomice” (All-blank). Sensibilitatea, alerta compasională, se sublimează în contemplație (ca reflecție mediată), exorcizîndu-și astfel vectorul de pathos: ”hoinărise o viață întreagă prin lume/ dar nu-și găsea locul decît în fața bolii/ și boala-i o lume atît de nouă/ pentru unii e o altă casă – cu geamuri și uși lăcuite” etc. (Azi am văzut un artist internat cu ciroză). Filtrul acesta care sedează afectivitatea poemelor și o transformă în contemplație funcționează ca o ecuație de hieratizare emoțională. Dar emotivitatea ca participare rămîne proiectul ascuns al poemelor: ”doar cei care trăiesc pe viu moartea/ vor fi ascultați/ doar ei pot să vorbească/ această limbă interzisă// noi ceilalți ne vom ruga/ ca poezia să ia forma bolii/ asemeni aburului care îi iese copilului mut/ din gură, cînd lipit de geam/ suflă cu toată puterea” (Niciun poet nu-și poate asuma). Acolo, pe tărîmul suferinței, vrea Iustin să-și așeze poezia: ”dorința mea de a schimba lumea/ mă transformă/ dintr-un spectator obiectiv al acestei lumi/ într-un participant intim la suferința ei// generalizarea suferinței – iată comunismul/ particularizarea suferinței / iată literatura” (Privatizarea). Sub arta minimalistă (bruscată regulat de influxul imaginativ) se ascunde la Iustin o poetică a participării – și asumării – la drama umană. E un minimalism strict stilistic, menit a sta de perdea maximalismului afectiv.