Stolul 2024. Ritualuri de memorie

La Ramona Boldizsar, în binecunoscuta colecție ”Amaterasu” de la Cartex, debutează (2024) muziciana Iarina Copuzaru cu Perfecțiunii îi e frică de noi. Cum e obiceiul la tinerii poeți din ultimii – mulți – ani, și Iarina are de fond un scenariu existențial proiectat/autentificat ca biografic. Dar biografismul nu e poetica Iarinei. Biografiile traumatizate sînt favoritele tinerilor, fie că e vorba de psihodrame domestice, fie că e vorba de manifeste feministe (de regulă), fie că e vorba de monografii de boală sau de jurnale de spital. Pe valențele celei din urmă mizează și Iarina, dar boala ei nu duce la un jurnal de suferință și tratament (deși sînt destule flash-uri), ci e investită într-o atmosferă destinală, însă fără mare tapaj de traumă. Deși, firește, trauma e leit-motivul întregului volum și ea se ridică la suprafața versurilor indiferent de orizontul confesiv, destul de deschis și permeabil. În orice caz, dacă nu e obsesia poetei, e obsesia poeziilor. Acestea prelucrează însă traumaticul în direcția exorcizării și de obicei oferă o absoluțiune a obsesiei. Iarina e din fire o imagistă și pe firul confesiv face loc unor pîlpîiri imagistice în care cruzimea se topește în delicatețe (sau invers). Memoria și imaginația fac amîndouă operă de eufemizare a traumei, prima fixînd registrul de candoare al viziunii (contaminînd adesea și scriitura), cealaltă transferînd traumaticul în idilic și făcînd din el apoteoza traumei. Blues –ul pentru Cernobâl e simptomatic pentru maniera în care, evitînd s-o numească, Iarina dă concretețe traumei și-i reține spectralitatea printr-un limbaj care o evită programatic: ”fetițele de vîrsta mea își albesc/ rochițele cu frunze de iederă/ au pantofi cu tocuri ca două pietricele/ de/ rîu. buzele lor sunt/ reci/ și nu trebuie decît să nu adoarmă/ înainte de vreme// nu sunt prietenele mele/ ele nu aud cuvîntul/ Cernobâl în fiecare zi/ nu știu să despartă în/ silabe o explozie/ cu dicția lor corectă/ vocea e un buzunar cu/ maci pe cîmpul/ liniștit de la sfîrșitul/ zilei”. Modul acesta de a sublima trauma într-o imagine delicată e poate ceea ce Iarina are mai specific. Poemele ei își păstrează, în parte, coerența ”narativă” și anamnetică, dar și mai frecvent o sparg în celule imagistice ce par a voi să fie centrifugale. Din loc în loc, pe desfășurătorul confesiv se epifanizează hai-ku-uri – aparent clandestine – care prind în chihlimbar ceea ce părea să se împrăștie: ”Lîngă zidul abrupt/ semnul vaccinului se mărea/ prin desiș turmele îl amușinau/ oarbe/ frumusețea/ ta era un incendiu/ abia am așteptat să mă molipsesc// …/în întuneric/ respirația ta e un/ castel de nisip fosforescent” etc. (Vînătăi). Momentele acestea sînt un fel de condens al stării și iradiază din mijlocul fabulei memorialistice: ”în mine/ se face noapte ori de cîte ori cineva/ mă strigă afară” (Încăpere slab luminată); sau: ”degetele palide au atins/ aerul. oasele mele/ s-au umplut cu frunze de mesteacăn” (Rufele unor pacienți care nu sunt acolo). Boabele acestea imagistice sînt, în felul lor, multifuncționale. Uneori ele condensează candoarea folosită ca filtru pentru perceperea lumii (”sunt neajutorată/ în rochia asta cusută cu păpădii. ochii/ mei sunt nasturi/ de ursuleț/ pot să cad și să/ dorm șaptezeci de vise” – Insectare), alteori exorcizează prin candoare imagistică un pasaj dramatic: ”în piept/ un căluț de mare învelit în staniol/ deasupra lui va trebui de abia să/ ating lucrurile” (RMN). Cel mai frecvent ele transgresează traumaticul și-l mută în rafinament idilic, îmblînzind chiar și semnele funeste: ”după ce am privit/ mormintele cu plăpumi albe ca niște/ pătuțuri pentru jucării am știut/ că moartea e/ mai tare decît frigul care te lasă/ fără glas,/ ea e jivină cu oase de porumbel și/ respirație moale” (Paturi pentru jucării). E o imaginație care funcționează pe un principiu matern, tandră prin constituție, și care regăsește puritatea copilăriei printre toate spasmele memoriei: ”o fetiță cu cercei de nisip/ deasupra stivelor de lemne” (Stive). Dar care condensează în bijuterii și agresivitatea lumii: ”un bisturiu aurit deasupra/ feței mele” (Învelită cu cearceafuri). Sau, cînd e mai spornică, contopind agresivitatea și fragilitatea într-o singură tușă: ”un plasture pentru cei visați în/ rîurile cu lotuși/ și smoală. un cer pe limba/ despicată a unei balene sinucigașe” (Ne pregăteam pentru ceea ce nu avea să mai vină). Între aceste borne exersează Iarina, legînd ”rochia de păpădii trasă cu sfoară” de ”realitatea înfășurată în ghips” (Pasăre cu oase de cuarț) și trecînd adesea prin crize de imaginație expresionistă: ”prin ușa spitalului, soarele era un cap/ însîngerat pe un petic cenușiu de/ gheață” (Metal & serafinit). ”Cuțitul nevăzut” din Pîinea noastră tăiată felii/ Reașezare se vede sclipind în toate poemele, deși Iarina se preface că-l ascunde și adesea pune trauma pe reverie. În căutarea acesteia și-a proiectat poetica, folosind-o ca imersiune în copilărie. Dar expediția ei găsește acolo doar candoarea – iar în locul reveriei, mai degrabă moartea și boala. Iarina nu face însă elegie decît pe ascuns căci poemele ei, făcînd paradă de tranșanță, directitate și oralitate, caută de fapt o zonă de inefabil din care să-și smulgă chiar și copilăria. O poezie care pare a-și înfrunta biografia (cea proiectată ca suport, presupun), devine una de vindecare prin opera tandră a imaginației. Chiar dacă aceasta lucrează clandestin și subversiv. De se va fi străduit să se lase contaminată de imaginația cinică a congenerilor (sînt cîteva semne), imaginația n-a lăsat-o. Între atîția poeți care n-au imaginație (ori nu vor s-o aibă), Iarina se poartă ca un poet adevărat, ale cărui intenții sînt sabotate de propria imaginație. Ritualurile ei anamnetice devin regulat epifanii ale imaginației delicate.