Al. Cistelecan
Din crescătoria de poeți a lui Christian Crăciun a răsărit, destul de repede pentru a fi în drept să se bucure de bunătățile precocității, și Maria Felicia Pinte, încă elevă în clasa a X-a și pasionată de ”scris, citit, teatru, pictură, dans, fotografie, echitație și natură”. Deși nici n-a ieșit bine din ea, Maria Felicia s-a și luat Pe urmele copilăriei (Eikon, 2024), deopotrivă ca poet și grafician. Marfa expusă și materia din care e ea făcută țin riguros de nostalgia după copilărie – e teza unitară a volumului, proclamată din prima și ținută pînă la capăt -, numai că e vorba de o nostalgie ca vervă. S-a vărsat/revărsat mult alean după copilăriile scriitoricești, dar la Maria Felicia jalea e euforică și trăită ca scenariu de reverii (ale amintirii, dar ale unei amintiri aproape simultane cu cele amintite, de unde, probabil, efervescența lor). Tonalitatea ”elegiacă” (așa s-ar cuveni să fie) e, zice Christian Crăciun pe copertă, ”voit jucăuș naivă” (așa e) iar versurile sunt ”vii în candoarea lor”. Sînt, într-adevăr, măcar vivace, dacă nu chiar vii, căci sînt scrise dintr-o euforie muzicalizată și tradusă aproape în incantație. Maria Felicia scrie într-un fals vers alb pe care-l supune la rime și asonanțe (cam cum făcea Minulescu) ce par atît de spontane încît se vede că ies dintr-o muzică a amintirii transformată într-un tango al nostalgiei. Poeziile sînt gureșe, pure recitaluri de vrăbiuță, și se joacă de-a ”educația”, nefiind sigur dacă n-au cumva un public țintă delimitat (n-aș garanta pentru cititorii care depășesc, fie și cu puțin, categoria de vîrstă a poetei că pot avea bucuria naivității la intensitatea pe care o propune poezia Mariei Felicia). În orice caz, e o atmosferă familiară, de gașcă veselă în vacanță, și nici nu se pune problema concentrării (măcar că sînt și destule desene de fulgurații), căci pofta de a vorbi e irepresibilă și se întinde cu auto-aprindere: ”Copii, ascultați aici:/ Orice-ar fi, rămîneți mici!// Dar de ce?/ E logic,/ Din punct de vedere matematic,/ (Da, știu că mă credeți plictisitoare,/ Dar vă asigur că teoria mea/ este opusă celei a omului mare.)// Cum spuneam,/ E și normal/ Ca, atunci cînd ești mai mic,/ lumea să fie, pentru tine, mai mare/ Și să ți se pară mai uimitoare,/ Ca urmare.” etc. (Dragi copii…). Copilăreala e principiul scriiturii și, totodată, atitudinea prin mijlocirea căreia candoarea devine nu doar materie, ci și stil. Maria Felicia transformă scriitura în candoare și candoarea în scriitură.
Pe același ton jovial și cu aceeași directețe și concretețe a candorii e scrisă și ”drama” intrării în adolescență, văzută, firește, ca alungare din rai: ”Iar acum?/ Acum am ajuns aici și nu mai știu de mine/ (Tot ce știu e că nu-mi este mai bine)/ Sunt ca o străină în corpul meu – sunt ca o călătoare/ În corpul meu atît de relaxat cînd n-avea lungi/ picioare./ Prin urmare,/ Ca orișicare,/ Mi-am dorit și acum regret că sunt mare.//…// Ce e adolescența?/ O căutare,/ O transformare,/ O eliberare,/ O întrebare/ Și-o durere înfiorătoare!” (Evoluție?). ”Înfiorătoare” nu e un cuvînt din vocabularul serios al Mariei Felicia, ci din cel ludic, din vocabularul de sărit coarda peste nostalgie. Uneori redundanța în care e ținută ecuația copilărie-nostalgie e în mare exces (”…/ Mai știi cînd, la bunici,/ Mergeam la plimbare/ ca să-i duc flori unei pisici imaginare,/ Indiferent cît de mult stăteam în soare?// Acolo, ne luptam cu săbii din porumb, arse în focul ”de tabără”,/ înnegrite de flăcări și înroșite de jar./ Aceste amintiri îmi lasă un gust dulce și unul nostalgic,/ amar./ Acele vremuri au trecut!/ De ce nu am profitat mai mult de timpul acum/ pierdut?/ Oare îl putem readuce prin poezii?/ Zi” (Lasă-mă să mai fiu Peter Pan numai o zi…). Nu toată lumea poate, dar Maria Felicia – da.
