Stolul 2024. Înapoi la poemul de suflu

Nu le face deloc pe voie nici biografiștilor, nici minimaliștilor și nici frustraționiștilor Alex Gabriel Stan în debutul său cu Ishtar (Editura Vinea, 2024). Dimpotrivă, parcă anume ca să fie contra tuturor, se întoarce la retorica de suflu, scriind în versete dezlănțuite și-ntr-o sintaxă inflamată de ambiții. Dacă nu și realizările, măcar ambițiile par angajate într-un proiect vizionarist, cu declamații înfierbîntate și cu un elan imaginativ care amestecă existențialele cu culturalele, notațiile cu himericele și ține constant debitul de rafale. O retorică de flamă, susținută de entuziasm verbal, se aruncă asupra cîte unui simbol (personale ori măcar personalizate cele mai multe) și-l tăvălește prin toate ipostazele, încercînd să acopere un arc amplu de violențe imaginative și, laolaltă, problematici existențiale. Ishtar e o zeiță pasională, temperamentoasă, plină de tensiuni și contraste și punerea poemelor sub sigla ei devine o obligație de discurs tumultuos și vocativ. Nu se poate zice că poemele lui Alex nu se adecvează la temperatura, agitația și violența cuvenite unui astfel de idol. La procesări simbolice lucrează, tehnic vorbind, Alex, focalizîndu-se asupra unui obiect protagonist pe care-l plimbă pe o scală ce se întinde de la sublime la grotești și de la patetice la sarcastice. E o ebrietate a entuziasmului discursiv care ține ritmul în febră și trece de la avalanșă la avalanșă, în rafale automate care amestecă aforistica – și-n general sentențiozitățile – cu mormane fiziologice ori doar de concrete: ”…/ și totul e unul și unul e totul și lumea-i un ou/ omul se crede o piesă/ și în el sunt alte piese/ în el se întrevăd oase, mușchi și vene/ artere, stomac, ficat, splină, inimă,/ creier, nervi și fire helicoidale” etc. (Omul lipsește). Jeturi de concrete întretaie elanul reflexiv și precipită ritmul imaginativ. Astfel de rafale animă fiecare poem, relevînd o febră a dicțiunii care nu poate fi stăvilită. De regulă Alex se folosește de un cuvînt protagonist pe care-l descîntă imnic și-l hărțuiește silindu-l să aspire cît mai multe semnificații, astfel încît să devină o sinteză existențială. Cuvintele lui astfel selectate sînt însă teme reflexive, căci ele nu sînt exploatate filologic sau ludic, ci forțate să expună un nod al condiției umane. Era de așteptat de la un filosof de drept să impregneze avalanșele verbale cu o problematică și să facă din desfășurarea retorică o reflecție tensionată, un simpozion convulsiv. Preeminentă rămîne totuși febricitatea retorică, violența entuziasmului enunțiativ și vîrtelnița beată a asociațiilor: ”noaptea e surdă și parcă așteaptă/ prin noapte nebunul gîndește/ în noapte lumina se sparge pe ape/ noaptea îmbibă cleștarele pure/ noaptea miroase a viață//…// noaptea-n oraș și noaptea la cîmp/ noaptea în stele și-n focul din ele/ noaptea e vocea pierdută în vid/ noaptea e sînge uscat pe perete/ noaptea e jind ce curge șuvoi/ i-e frică de noapte la bietul om tîmp/ noaptea plutește pe sorțile rele/ și noaptea va face din codrii surcele/ noaptea e bleu și noaptea e verde/…/ noaptea miroase a viață” etc. (Noaptea miroase a viață). Astfel de exegeze – tipice în poemele lui Alex – vor să restituie cuvintelor vocația imperialistă a cumulului de sensuri și semnificații cu care ele sînt implicate în soarta umană. Spre un vocabular de sintetice năzuiește Alex, restituind cuvintelor toată morfologia lor simbolică și exasperîndu-le valențele. E drept că se consumă multă gimnastică pentru asta, dar ideea unui vocabular de esențiale e necesară oricărei tentative oraculare. Căci în oracole vrea Alex să vorbească, explicitîndu-le excesiv, pînă se întunecă de tot. Iar profeția pe care o face e, axiomatic, una apocaliptică, reprezentată ca un reportaj de la fața locului și ca o pictură de eveniment: ”tremură cîmpul în fața mea. viteza crește fără să-i pese.// cînd mă ridic să văd, văd drumul înnegrit, sub cerul înghețat/ și norii împietriți cu forme animale, moarte, vii, nemoarte./…/vedeam cum fumul împresoară/ holda arsă și oamenii strigînd în gol. i-am privit fără s-ajut./ ei nu vedeau la fel de bine ce rău tremură cîmpul.//…// e noapte afară.// e noapte și înăuntru.// e bine” (Tremură cîmpul). Poemele lui Alex narează – e cuvîntul care li se cuvine – catastrofe imaginative, dar cu o sensibilitate angoasată care tinde să intercepteze ”catastrofa înainte să se vadă” (Cade). Ea vine regulat pe acest fond anxios de așteptare și se desfășoară ca un diluviu retoric.