Al. Cistelecan
Preferatele tinerilor poeți sînt copilăriile și traumele, uneori mixate, alteori disjunse, dar (mai) niciodată absente. Copilăriile oscilează, pe un ax nostalgic uns cu ironie, între idilice și traumatizate, în caz că nu se poate face o soluție din amîndouă. Traumele vin obișnuit din abuzuri (prelungite apoi într-o ideologie), dacă nu cumva e suficient climatul social. Copilăriile comuniste fac oximoroane existențiale între idilicele familiale și coșmarurile sociale, pe cînd cele de după comunism sînt mai ludice, mai nonșalante, dar cochetează și ele cu șansa la traume (cînd nu se avîntă direct în ele, din pricină de abuzuri ori marginalizare). De regulă survin, amîndouă, pe un fond de dezamăgire existențială, exaltată în sarcasme și împinsă în violențe de cinism imaginativ ori, dimpotrivă, domesticită prin ironie și jucînd la simpatie mai degrabă decît la empatie. Jumătate din debutul Flaviei Dima (Ulaanbaatar, OMG, 2024) e cu copilărie (secvența gimnazială e cea privilegiată), cealaltă jumătate fiind o colecție de cartoline care simulează peripeții turistice, dar fiind, de fapt, un album de stări (ambele împănate cu ilustrații premeditat sumbre, folosite ca punct de fugă spre depresivitate sau ca peisaj adiacent și oarecum contrastiv; oricum, active, nu simple decorațiuni). În orice caz Flavia nu se plimbă pe unde zice și nu trimite ilustrate de pe teren, ci doar fișe de anxietate lăuntrică. Desigur că rulajul e biografist, dar între cele două cicluri e o săritură spectaculoasă, deopotrivă tematic și scriptural, căci poemele trec de la regimul narativ (șăgalnic-nostalgic) la cel imagistic, la montajul de imagini printre care se strecoară o dialectică anxioasă. E un engambement biografic (sau doar biografist, nu contează) rupt, ca și cum ar fi vorba de un experiment psiho-creativ. În orice caz, flexibilitatea scripturală e atît de eficace – și credibilă în eficiența ei – încît dacă secvențele ar fi fost puse sub două semnături diferite cu greu s-ar fi bănuit că e un singur autor.
Nostalgie nonșalantă pune Flavia în tot albumul de absolvire, organizat ca suită portretistică și înșirat ca secvențe anamnetice care se strîng în biografii (unele aduse la zi) fulgurante. Mișcarea esențială constă în recuperarea candorii și investirea ei în operația de rememorare/scriere. Scenele reactualizate sînt animate (de o ”dinamică vizuală atent gîndită”, zice Andreea Pop în ”Vatra”, 1-2/2025), iar ținta imediată pare a fi reactualizarea atmosferei, plonjonul în candoare (nu doar cu ”personajele” și ”faptele”, ci și – mai cu seamă – cu maniera ”infantilă” a scriiturii). Ținta adevărată e, însă, relevarea unui orizont dramatic (sau tragic uneori, dar de regulă doar nostalgic) în interiorul căruia se petrec copilărelile și se înscriu, pînă la urmă, ”destinele”. Totul se face prin filtrul inocenței, ca un fel de invelare a dramei în candoare contemplativă și de punere a ei în transparență printre gesturile candid infantile. Marile întîmplări ale lumii sînt mai puțin ”dramatice” decît nevinovatele temerități infantile și se pierd printre ele: ”leonora era născută pe unșpe septembrie// eram în clasa întîi cînd mama ei/ a venit la școală și a adus prăjituri// eu am refuzat să iau o felie de tort cu fulgi de cocos/…// dar am ajutat la împărțitul paharelor/ de plastic /…/ am ajuns acasă de la școală și/ mama punea castraveți la murat în cadă// și am aprins televizorul pe cartoon network/ dar nu se dădeau desene, ci imagini adevărate/ cu două clădiri foarte mari/ într-una din ele intrase un avion// apoi toate televizoarele din casă au fost date pe asta/ iar mama, cu mîinile pînă la cot în saramură, zicea/ doamne, doamne, doamne//…// am coborît de pe canapea, am mers la baie/ și am furat un castravete pus la murat/ dar era foarte scîrbos și amar/ așa că l-am scuipat la loc// am mers să o caut pe mama/ care stătea în picioare la tv spunînd/ doamne, doamne, doamne/ și i-am îmbrățișat coapsa/ sperînd că nu va găsi castravetele ăla” (Leonora II). Conștiința inocentă ca martoră a lumii – dar și ca făptaș de temerități candide – e pusă acum să scrie, laolaltă cu conștiința nostalgică. Aceasta din urmă e cea care a trezit-o pe prima și care transformă, bunăoară printr-un simplu refren – ”și acolo a și rămas” (Toți copiii de la noi din clasă) -, într-o incantație nostalgică însingurarea ca destin. Candoarea Flaviei e un climat favorabil culturii nostalgice, dar și un instrument rafinat pentru obținerea ei.
Cealaltă Flavie dă nume de locuri stărilor și cultivă notația concentrată pentru peisajele unei deprimări existențiale concrete, dar mai ales concretizate: ”întunericul luminii stinse/ ascunde tot ceea ce este frumos/ înăuntrul casei negre//…// înăuntru se resorb toate/ preocupările profane ale zilei,/ neant al neantului” etc. (Ahvaz). Senzațiile neantifere se adună ca un fir ordonator de-a lungul întregului ciclu, depunînd în favoarea unei deceptivități de fond: ”senzații rezumate la impuls electric/ o viață trăită prin interpuși, mediată/ momentan, momentan” etc. (Teotihuacan). E cu totul alt peisaj decît cel din clasa de gimnaziu, conturat acum doar în cărbune și stivuind deprimări sub un orizont închis: ”în patul pe care nu l-am mai/ închis de cînd ai plecat,/ am adormit puțin// așteptînd să văd lumina/ căzînd perpendicular pe/ dîmbul morii, cerul care/ începe să se închidă” (Atlas). E și alt anotimp existențial – acum ”cel al rănilor mici care se vindecă greu” (Oaxaca) – iar sintaxa poetică s-a densificat și s-a focalizat pe aceste răni. Din euforia nostalgică a primului ciclu au mai rămas doar cîteva urme, utilizate într-o mică vervă compozițională, exersată ca experiment formal. Cele două clape cu care lucrează Flavia sună însă autentic, oricît de diferite ar fi modurile lor.
