Al. Cistelecan
Fie cineva rău intenționat, fie fetița zburdînd nesupravegheată a împrăștiat toate foile manuscrisului Subtăcere.ro (Editura Brumar, 2024) iar Alexandru Martinaș le-a adunat de-a valma și le-a predat așa editurii, într-o ordine alandala. Asta de nu cumva chiar Alexandru le va fi scăpat din mînă și le va fi strîns cum au venit, fără să le mai pună în rînduială și pierzînd cîteva căzute sub fotoliu. Fapt e că debutul lui e un fel de experiment de tip ”vraiște”, căci editura cum le-a primit așa le-a și tipărit, dînd direct drumul unei imprimante zăpăcite care sărea de pe un font pe altul cu toată spontaneitatea și tipărea în toate formatele (se-nțelege că au lucrat oameni pricepuți la asta). Redactorul de carte – Ioana Palicia – a făcut totuși efortul de a pune poemele într-o addenda lizibilă, după spectacolul grafic (aproape amețitor) la care participi întorcînd cartea în toate felurile posibile (dar nici scrupulozitatea Ioanei n-a putut face ordine în numărătoarea poemelor). Pe scurt, experimentul ”vraiște” are toată autenticitatea. Mai vraiște de atît cred că nici nu se putea.
În principiu ”vraiștea” e o ipostază a spontaneității, o metaforă a ei sau o punere în scenă; e reprezentarea ei scenografică. ”Spontaneitatea” tehnografică e, de altfel, în deplin acord cu poetica spontaneității cu care operează Alexandru. Nonșalanța poemelor și spiritul ludic, ironic și nostalgic pe care-s construite seamănă cu nonșalanța din ”poeziile” lui Tibi&Ligia, apărute simultan la Dezarticulat Books, doar că fără atîtea ritualuri corporatiste și fără jargoane pline de corporatisme. Dar în mare tot despre repertoriul de ceremonii corporatiste blazate scrie și Alexandru: ”marți plec la Budapesta în business trip/ două cine plictisitoare și 3 zile nine-to-five de prefăcătorie./ oamenii vor purta pantaloni de stofă cu 70% elastan, croială/ proastă și mărimi generice./ unu-doi vor avea blugi cu cămașă gen bigotti, material bun,/ scumpă, băgată texan, în pantaloni,/ același model în pătrate mici,/ aceleași linii subțiri, roșii, albastre, verzi, galbene/ se vor intersecta pe torsurile lor” etc. (70). Alexandru are privirea ageră și notează scrupulos tot ce vede (și, de regulă, vede tot), dar organizează notațiile tot pe criteriul vraiștei, fie că sînt notații cotidianiste, fie că sînt notații anamnetice. Biografisme tratate ușurel, trase în frivol, fac ansamblu cu scene cotidiene plasate obișnuit sub blazare, dacă nu sub nostalgie. Cultura nostalgiei, insinuată și-n scenele de concediu și-n cele ale vieții la țară și-n cele de ieșire cu băieții, e însă sistematică. De sub nonșalanța auto-ironică a notațiilor iese întotdeauna o ușoară angoasă, ca și cum Alexandru s-ar trezi închis – și el fără preaviz – într-o celulă (precum Kavafis, dar mai destins și nu prea panicat): ”…/ Dar e un zid în jurul meu pe zi ce trece tot mai înalt, un pătrat din/ ziduri tot mai înalte, din piatră, rocă vulcanică, magmă răcită./ Pe jos e iarbă, foarte verde, crudă, tot timpul crudă, pe care calc/ fără urmă. De dincolo de ziduri tot mai puțin ajunge la mine,/ aproape nimic.” etc. (40,15). Nostalgiile ironizate, aproape caricate, își fac loc pentru epifanizare mai cu seamă în micul dicționar de of-uri de inimă, și ele puse în chenar ironico-parodic: ”…// moțăiam sub lemnul cîinesc/ la tine în cameră se stingea lumina/ semn că mă detestai și n-am nici o șansă/ dar dedesubt/ erau lumini psihiatrice/ poze cu noi/ filigrame./ așa am trăit 3 luni./ ca după 20 de ani să pot zice lejer cu subînțeles -/ draga mea ce zici dacă/ gătesc ceva în seara asta” (20). Un vag aer de pastel sentimental adie și prin instantaneele cotidiene, căci Alexandru pare predispus la asemenea adieri (fulgurante) care lasă un ușor parfum nostalgic: ”La Lidl-ul din Deva/ o femeie astă-după amiază/ tînără/ împingea căruciorul spre casa de marcat./ Era frumoasă din perspectiva unui bărbat de 45/ cu două cărucioare mai în spate./…/mi-am supt burta cît am putut,/ ea a primit restul și a dispărut” (44,99). Efemere de soiul acesta zboară destule prin poezia lui Alexandru, toate cu grație nostalgică și evocate ironic (e o mică partitură de cochetării pe firul notațiilor migăloase: ”la locul crimei/ chiștoace cu urme de ruj în scrumiera improvizată în piatră/ cîteva pahare de plastic murdare de nisip/ utilizate// s-a supărat pe mine/ pe nedrept de data asta” etc. – 14). Sînt destule astfel de mici scenete frivole în urma cărora se adună însă o stare consistentă de pustiu: ”Am rămas în mîini cu un fals. Cu cioara de pe gard vopsită de mine./ Cu o lumină decolorată în birou./ Cu un fel de moarte.” (69). La marginea acestei stări de dezolare sentimentală (și existențială) se joacă Alexandru, răsfoindu-și ironic/ludic zilele într-o poezie scrisă cu plăcere și pentru plăcere.
