Anii 2000 amenințau cu un brav și masiv val de cronicari literari, cu nimic mai prejos decît cel interbelic ori cel apărut în anii ’60. O listă cu ei, nu chiar completă, dar tot mulți chiar și cu ceva lipsuri, dă Alex Goldiș în introducerea la Zoom in/zoom out (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023). Păreau atunci să fie întrunite toate premisele fericite (și niciuna nefericită!) pentru o adevărată națională a foiletoniștilor: multe minți agere în deplină libertate de cuget și opinie, cu o școală mult mai bună decît a tuturor seriilor postbelice precedente, conectați din pornire la fluxul internațional al teoriilor și metodelor critice – în fine, prima serie de comentatori cu adevărat liberi și eliberați de complexe, pregătiți și de un asalt doctrinar. Dar tocmai cînd să vedem apogeul ofensivei constatăm că aproape toți combatanții au dezertat și s-au refugiat în domenii (nu chiar străine, totuși) mai confortabile, mai burgheze. Ba e gata să reizbucnească iar cearta de copii dintre foiletonistică și savantă, în care mai toți foiletoniștii promiși pe vremuri au trecut de partea savantei. Goldiș a rămas (o vreme doar și el) aproape singur și a spune despre el că e, azi, cel mai important cronicar e mai degrabă o constatare statistică decît o evaluare. Desigur că mai avem zilieri critici, dar aproape toți ceilalți s-au apucat și de alte îndeletniciri mai atractive (romane, biografii romanțate ș.a.) și mai acaparatoare. Chiar și Goldiș e cu un picior gata de plecare.
O asemenea fugă în masă (comparabilă cu fuga generală a foiletoniștilor din generațiile precedente în publicistica politică după ’90, dar mai temeinică, întrucît pare fără întoarcere), trecînd peste excesul de dramatică din cele ce spun, va fi avut, cu siguranță, și cauze generale, dincolo de cele strict personale ale fiecăruia. Una din ele ar putea consta în declasificarea literaturii și împingerea ei într-un mic ghetou de la marginea spațiului public. Din protagonistă, literatura a devenit brusc figurantă și cititorii au lăsat-o de izbeliște (deși acum par să se căiască și să se întoarcă). Cine voia glorie, n-avea cum o găsi prin literatură – și cu atît mai puțin prin metaliteratură. Va fi fost însă mult mai eficientă o cauză foarte concretă care ține de condiția financiară a salahoriei critice. Critica literară e curată muncă voluntară (chiar și la revistele care mai dau răsplăți) –, iar tinerii au rate la casă, au de plătit chirii, au copii mici, în fine, nu pot munci degeaba. (Aș menționa, fie și într-o paranteză, că încă și acum, în cazul revistelor care mai dispun de fonduri de colaborare, funcționează prejudecata că tinerii pot fi plătiți mai prost, pentru că n-au nevoie de bani; adevărul e că tocmai ei au mai mare nevoie). (Ca să fac și eu profesie de nostalgie, într-o paranteză care mai bine n-ar fi citită, trebuie să spun că înainte de ’90 revistele – și editurile, firește – plăteau regulat, după o grilă în care erau cîteva categorii – de presupus că de valoare/notorietate/relevanță. Eu eram, desigur, în ultima categorie, dar chiar și de acolo, din ultimul rînd, cu o cronică tot îmi puteam cumpăra o pereche de pantofi ”Guban” – pe-atunci, gloria încălțărilor – și-mi mai rămîneau bani pentru destul nechezol și ”Carpați” fără filtru, dacă mai aveam noroc să găsesc. Acuma, firește, am căzut atît de jos încît cred că am devenit sub-categorial). E o problemă vulgară, dar esențială, căci existențială. Carierele universitare ori cele de cercetători academici oferă condiții financiare mult mai generoase iar proiectele de cercetare finanțate național ori european pot completa frumușel aceste venituri. Dar proiectele dedicate literaturii naționale – de ieri ori de azi – nici nu intră în atenția comisiilor, astfel încît pare că ministerul culturii le-a interzis de-a dreptul, chiar dacă nu și formal. Nici la premiile literare cărțile despre literatura actuală n-au căutare, căci și juriile sînt complexate de cercetările pe teme mai transnaționale ori pe cele dedicate, bunăoară, ca la David Lodge, ”instalațiilor sanitare” de prin romane (dacă nu mă înșel, nici măcar Istoria… lui Mihai Iovănel n-a fost încununată cu vreun premiu relevant; dar sper că mă înșel). Considerată specie frivolă, de nu minoră, critica ”la zi” – deși fără ea nu se poate – e împinsă tot mai la margine, făcînd loc cercetărilor ”serioase”. E un favor de principiu acordat acestor cercetări, cu atît mai mult cu cît ele sînt mai tihnite: într-o cercetare, indiferent de care, mergi înainte cu spor, pe cînd în cronicăreală o iei mereu de la capăt. E o diferență de solicitare care pledează pentru critica imediată. Dar astea fiind complexele, nu-i de mirare că lumea a fugit încotro a putut. Și nu-i de mirare nici că-s tot mai insistente și mai persistente zvonurile că unii din cei rămași îi tarifează pe autori în funcție de numărul de epitete și de lungimea comentariului. Pentru o categorie de scriitori, pasiunea scrisului pare foarte costisitoare: după ce că-și plătesc aparițiile editoriale, mai trebuie să-și plătească și comentariile. Desigur că-n vremea asta merg înainte, fără sfială, discuțiile despre principialitatea în critică, despre obiectivitate/subiectivitate, echidistanță și alte virtuți, de mult pierdute. Nu mai e mult (dacă mai e!) și critica la zi devine o activitate de eminentă rușine.
Nici generalizarea cacofoniei critice de prin reviste, amplificată de comentariile de pe rețelele de socializare, nu-i altceva decît un motiv de jenă. Receptarea se mută încet-încet pe aceste rețele – unde devine primul ei act – și unde comentariile merg de la simple like-uri la nivele cît de cît profesioniste. În orice caz, măcar prin unele bloguri sau site-uri, ea face concurență reală celei din revistele literare, chiar dacă e copleșitor diletantă. Dar e un fenomen care nu mai poate fi ignorat și care participă efectiv la promovarea și expertizarea cărților. Cum, asemeni naturii, nici cultura nu suportă golurile, locurile lăsate libere de critici au fost ocupate de cine s-a nimerit, în general de poeți (poate pentru că au mai mult timp liber). Ăsta e un lucru bun, în principiu, căci poeții sînt mai imprevizibili decît criticii și pot veni din unghiuri neașteptate. Din păcate, majoritatea lor copleșitoare are un comportament de diletanți desăvîrșiți, care confundă exercițiul critic cu datul de păreri. Se poartă ca și cum ar fi primii și singurii comentatori în absolut. De sub mîna lor ies comentarii dedicate unor autori despre care s-a scris mai mult decît au scris ei înșiși, dar nu există nici o urmă că ar ști ceva despre toate astea. Critica devine astfel un cor al broaștelor care se imită una pe alta și principiul ei pare a fi tautologia cît mai rezolută. E o critică înțeleasă ca spor de vorbe, nu ca spor/progres exegetic. Dacă ar face cineva poliția opiniilor – care va fi ușor de făcut după ce AI va fi dopată cu toată informația – ar vedea că, de fapt, critica noastră e o bătută pe loc în loc să fie măcar un dialog de observații nuanțate. Din cîte se mai zvonește, unii nu citesc tocmai spre a nu fi ”influențați”, deși în critică, precum în justiția romană, ignoranța nu e un argument. Articolele inocente absolut sînt doar demonstrații de veleitarism plin de rîvnă, cînd nu pură orăcăială.
***
Goldiș procedează destul de tradiționalist în cronica literară, intrînd repede in medias res, după o scurtă panoramare menită a identifica locul cuvenit cărții sau autorului. În selecția de aici el nu scrie decît despre cărți care, într-un fel sau altul, au prestigiul unei ”excepționalități”. Dacă se-ntîmplă cumva ca această ”excepționalitate” să nu fie datorată valorii, Goldiș tot găsește un motiv pentru a o releva. De pasiunea excepționalității nu scapă aproape nimeni, nici din prima parte, dedicată scriitorilor (de orice fel, poeți, prozatori, memorialiști, diariști), nici din a doua, rezervată criticilor (de a treia nici nu mai pomenesc, întrucît acolo e vorba chiar de cărți-eveniment, din sfera teoriei literare/critice). Deși selecția ”nu reflectă o listă valorică a literaturii sau a criticii contemporane”, toți cei comentați au cota lor de excepționalitate, uneori împărțită și cu alții. Se-ntîmplă ca excepționalitatea să fie cîteodată și pionierat, fiind astfel ridicată la pătrat. Bunăoară, Petru Cimpoeșu, împreună cu Florina Ilis și Florin Lăzărescu, ”consacră o formulă de proză pe care literatura română n-a experimentat-o pînă acum”, fiind vorba de ”realismul mediatic”, formula propusă pentru noua specie. Sînt și autori care se bucură de două ”excepționalități”, deși nu cred că una din ele le face plăcere. Cum e cazul lui Marius Ianuș, care scrie, odată cu Ursul din containăr, ”una dintre cele mai bune cărți de poezie de după ’90”, dar și, odată cu Ștrumfii afară din fabrică!, ”unul din cele mai spectaculoase atentate ale unui scriitor român la propriul imaginar”. Excepționalitățile pot fi în/de bine, dar și în/de rău. Practic, unele dintre ele marchează doar o ”individualitate” pregnantă, cum se întîmplă la Ștefan Manasia, iar unele par a avea durată limitată, cum are Provizorat-ul Gabrielei Adameșteanu, ”una dintre cărțile-eveniment de anul acesta” (2010, n.n.). Altele se întind peste ani și peste decenii (”De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei românești, de neîncadrat în nicio poetică generaționistă”). Sînt și excepționalități care nu par neapărat angajate ca valorizare, ci doar ca satisfacție de lectură, cum sînt cele ale lui Radu Pavel Gheo și O. Nimigean, care fac laolaltă ”cea mai plăcută surpriză editorială a anului”. Recordurile de an sînt mai totdeauna bine marcate, mai ales cînd e vorba de debuturi; de pildă, Val Chimic (îmi permit să trec peste sugestia minusculelor făcută de autoare) și Bogdan Lipcanu pot fi recomandați ”drept cele mai consistente debuturi din 2010”. Ca să mai amplific inutil (cred) această fișă, mai notez că Zen-ul lui Cărtărescu ”e una din cele mai convingătoare și mai frumoase confesiuni despre criza inspitației, nu doar din literatura actuală, ci, probabil, din întreaga literatură română”. Rezervele insinuate sub forma ”probabilității” sînt rare, căci Goldiș emite, de regulă, decrete absolute despre excepționalități. Radu Vancu e, astfel, ”cel mai proteic poet al generației sale”, Andrei Dòsa, cu debutul său, e gata ”să compenseze criza de debuturi semnificative din ultimii ani”, mîntuind-o printr-o ”carte de referință a poeziei tinere din ultimii zece ani”, iar Vlad Moldovan ”e singurul poet de azi care se poate întreba cu aceeași naturalețe despre viață, spirit sau materie și despre sensul unor întîmplări cît se poate de banale”, fiind ”poetul cu cel mai mare ambitus stilistic al tinerei generații”. Tot un fel de mîntuitor al mediocrităților editoriale e și Adrian Schiop, cu Soldații, ”cel mai bun roman al seriei” Ego.Proza de la Polirom, pentru care seria a avut ”nevoie de aproape zece ani” de producție și existență. Unele cărți sînt dintre ”cele mai frapante”, altele ”printre cele mai inedite apariții editoriale”, altele ”dintre cele mai remarcabile”. La severitatea fără scrupule a lui Goldiș, aceste atestate sînt chiar prea multe (și continuă și în secțiunea criticilor). Dar ele sînt dovada că pînă și cei mai ”răi” critici sînt ”oameni buni”.
Certificatele de felul celor pomenite sînt greu de retras, căci Goldiș le eliberează în urma unor pledoarii strict argumentate și după ce a curățat terenul de opinii diferite sau chiar opuse. Înlăturarea opiniilor divergente e un gest ritualic și la Goldiș, uneori făcută punctual, alteori lovind de-a valma, fie cu nume, fie fără. Mai spectaculoase sînt execuțiile generale, în genul celor pomenite aici: ”Toți recenzenții au discutat, de la altitudine, problema acestei mari istorii ezoterice, uitînd să pună sub reflector tocmai centrul de interes al romanului lui Cimpoeșu” (despre Christina Domestica e vorba, n.n.); sau: ”receptarea lui Cărtărescu o ia într-o direcție greșită” (”a luat-o deja, începînd cu Corpul”); ori: ”ceea ce se întîmplă în poezia românească actuală îi contrazice punct cu punct pe intelectualii care se grăbesc să proclame, din abstractul teoretic, dispariția completă a domeniului”. De regulă, contrazicerile sînt formulate la capătul expunerii de argumente și au necesitatea concluziei silogistice: ”prin urmare, nu pot fi de acord cu Paul Cernat” (deși cu Paul Cernat e mai degrabă de acord); sau: ”Spre deosebire de Daniel Cristea-Enache, care citea în Zilele regelui (a lui Filip Florian, n.n.) confirmarea remarcabilului talent din romanul de debut, eu mă văd nevoit să spun pas în așteptarea cărții următoare”. Și cînd e de acord cu cineva (”sunt de acord cu Marius Chivu,” în legătură cu Zen), imediat devine că, de fapt, nu e deloc de acord. E o concurență ritualică, mereu evidențiată, cu toți ceilalți comentatori. Aș putea zice – dar nu zic, deoarece dacă zic mă tem că voi avea dreptate – că Goldiș suferă și el de ”complexul premiantului” pe care mi-l atribuie mie. E însă un complex benign, avînd în vedere că toți criticii sînt fie ”cei mai”, fie ”dintre cei mai”.
Uneori contrazicerile par a proveni din simpla plăcere a contrazicerii, nu neapărat pentru că ar apăra dreptatea judecății ori conformitatea interpretării. Bunăoară, văzînd că ”mai toți comentatorii” de Zen au notat ”redundanța” (ba chiar tautologia curată) a însemnărilor (dar n-aveau încotro, căci acestea ocupă jumătate cartea), Goldiș invocă faptul că redundanțele sînt ”un ingredient al vieții de zi cu zi” și evitarea lor în jurnal, printr-un ”efort de diversificare”, ar fi fost o violență, concretizată în ”părăsirea artificială a temelor obsedante de dragul scrisului frumos”. Ce-i drept, ”unei zile monotone îi urmează/ o altă zi monotonă, identică”, dar nu-i obligatoriu ca ele să figureze și-n jurnale cu frecvența din viață. Peste toate, dacă redundanțele lui Cărtărescu (pe care nu-l cruță, totuși, cînd vine vorba de romane, căci Aripa dreaptă e doar ”un contract onorat decent”) sînt mai degrabă autentificări ale autenticității, deci bine utilizate, redundanțele lui Marino sînt defecte clare: ”Niciun lucru, de la judecățile generale pînă la considerațiile particulare despre persoane sau situații, nu e spus doar o singură dată” (deși astfel de repetiții ar fi trebuit și ele să pledeze în favoarea ”autenticității”, căci sînt făcute tot din obsesii ori pentru că diaristul a uitat că le-a mai făcut o dată sau de două ori, semn că jurnalul nu era supravegheat, ci lăsat să curgă liber). Discordanța dintre depresivitatea lui Cărtărescu și răsfățul public de care se bucură – care i-a scandalizat pe cititorii lipsiți de asemenea răsfăț – e justificată, dar discordanțele dintre ”critica neconcesivă la adresa moravurilor vieții literare românești” și slăbiciunile vanității personale a lui Marino sînt îngroșate și împinse spre caricatural. Unul și același argument poate merge și așa, și așa, după dispoziția sofistică a comentatorului. Din păcate (ori poate nu), Marino (cu care Goldiș e sever și neînduplecat), în privat era un om fragil, victima propriei vanități niciodată ogoite și victima propriei idei despre reciprocitatea respectabilității și despre civilizația ”conviețuirii” ”întru” (asta pentru că Marino se dorea un fel de Noica) reciprocitatea atenției (adică, de fapt, a comentariilor, pe care era dispus să le accepte și-n variantă negativă – ceea ce i-ar fi oferit bun prilej de polemici –, doar să nu fie ignorat).
Focalizate intens pe cartea/opera în discuție, ale cărei mecanisme le desface și ale cărei calități le etalează argumentat, observațiile lui Goldiș nu ocolesc spectacolul fenomenelor literare. Pe bună dreptate (cred că pe bună) afirmă că ”motorul literaturii actuale, care a dat cele mai multe mutații și reconsiderări rămîne, vrem nu vrem, poezia acestor tineri neliniștiți”, oricît ar crede Paul Cernat altceva. Chiar dacă mai în fugă, observă importanța unor inițiative editoriale care au impus (nu doar s-au impus) mersul literaturii. Nu sînt multe, e drept, dar două inițiative ale Poliromului – colecția Ego.Proza și seria de biografii romanești ori romanțate – s-au dovedit determinante pentru morfologia literară. Poate că aceste inițiative au determinat mai profund mersul literar decît programele și manifestele lansate – chiar cu duiumul – în anii 2000. Alte edituri nu prea ”direcționează” literatura, dar Polirom ar putea relansa, dacă și-ar pune-n gînd, pînă și proza rurală ori poezia peisagistică. La cît de maleabile sînt vocațiile scriitorilor noștri, cred că îndată ar avea de-o colecție.
Obiecțiile aduse confraților critici/teoreticieni sînt mult mai detaliate în sectorul dedicat anume lor. Aici se simte Goldiș ca la simpozioanele cu scîntei și (mai că) nu există caz de carte căreia să nu-i fie rezervată o suită de paragrafe cu observații. Goldiș n-are complexe în fața niciunei autorități, ba se și face că el ține de categoria bătrînilor, vorbind despre colegii de serie ca despre ”tînărul critic” ori ”tînărul poet”, chiar dacă, la rigoare, aceștia-s mai bătrîni decît el. O adevărată vervă a observațiilor critice desfășoară el tocmai cînd exersează pe cărțile cele mai ”impunătoare”. Iar prilejul cel mai calificat de asemenea vervă îl oferă Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu, o carte pe care o întoarce pe toate părțile, subliniindu-i calitățile (mari, rezultă), dar mai ales inconsecvențele, lipsurile ori erorile. Lucrurile sînt luate metodic, pornind de la fiziologia autorității manolesciene, dobîndite aproape de la început (dar nu neapărat datorită ”mesajelor textelor sale, de bun-simț în mare parte”, ci mai degrabă datorată ”tonalității lor ireverențioase și imprudente într-un moment în care reverența și prudența făceau legea în viața literară românească”) și investită apoi în Istoria… Acesteia însă Goldiș îi observă ”aplicarea” ”în mod inconsecvent” a conceptului de ”istorie critică”, ”ignorarea totală a cîmpului în care se mișcă operele valabile estetic” și mai ales ruptura de procedură cînd istoria ajunge la contemporani și e scrisă ”cu mîna ingenuă a primului cititor” (care adesea a fost, ce-i drept, chiar Manolescu) ori ”de două mîini manolesciene”. Nu-s singurele observații din categoria grea – ele alcătuiesc un buchet mai mare, întregit de mici observații legate de ani greșiți, titluri eronate ș.a., mai degrabă în sarcina corecturii dacă memoria autorului e nesigură. Dar oricui i se pot întîmpla astfel de mici pocinoage, chiar și lui Goldiș însuși, care-l pune la un moment dat pe Marin Preda să scrie La Lilieci. Oricîtă admirație ar presta (și sînt cîteva eminente, acordate – pe just merit -, bunăoară, lui Andrei Terian sau Adrianei Stan, dar și altora), Goldiș nu rămîne replică. Chiar dacă ”numele de care se va lega decisiv renașterea istoriografiei românești” e al lui Andrei Terian iar A cincea esență ”trebuie sărbătorită”, tot mai rămîne loc – ce-i drept, nu mult în acest caz – pentru ”mici dezacorduri”. Mai mici ori mai mari, ”dezacordurile” sînt manifestarea unui spirit dialogal care devine tot mai efervescent pe măsură ce Goldiș citește și comentează. În esență, comentariile lui sînt chiar dialoguri.
”Lista lui Goldiș” e alcătuită, cam pe jumătate, din scriitori tineri, aflați la debut sau nu departe de el. Împreună cu numele adăugate din rîndul celor despre care nu a apucat să scrie, e o listă greu de contestat. Dacă ar fi perseverat, Goldiș ar fi fost, fără îndoială, criticul noilor generații, mai ales că ar fi profitat de rarefierea concurenței. Încă nu e tîrziu. În ”România literară” nr. 3/2024, Răzvan Voncu îi pune cartea sub sigla ”criticii de grup”. E, desigur, o tentativă de umor. Venind tocmai din partea lui, una de-a binelea temerară.
Nu mă aventurez să spun ceva despre partea a treia, unde Goldiș face operă de promovare a unor noi direcții teoretice/critice, făcînd evidentă militanță. Noile perspective ale cercetării literare sînt absolut spectaculoase, chiar dacă nu toate sînt sprijinite de o inteligență speculativă atinsă de grație, cum sînt ale lui Franco Moretti. Așa, de pe margine și din tranșea retrogradă a criticii ”estetice”, îmi pare că ele înlocuiesc plăcerea lecturii cu plăcerea cercetării. Cred că se produce deja o revoluție în cercetarea literară iar computerele sînt un instrument tot mai indispensabil. Vor fi probabil concepte la care va trebui să renunțăm și să facem loc altora. Cînd memoria Ai va fi umplută cu toată informația, observațiile asupra ”originalității”, bunăoară, vor face loc unor concepte gen ”rețea imaginativă” și vom putea verifica frecvența unei metafore ori a oricărei alte componente. În mare însă, mi se pare că efectul general e de a nu mai vedea literatura de aproape iar unele studii din specia celor cantitative vor putea fi comandate ca o pizza. L-am văzut însă chiar pe Moretti lăsînd loc nostalgiei după lectura de aproape. Goldiș pare un entuziast al noilor perspective și pare gata să treacă în tabăra revoluționarilor. Din partea mea, aș zice doar: ”Nu vă grăbiți chiar așa, d-le Goldiș, mai stați, mai adăstați”.