Al. Cistelecan
Nici dacă și-ar fi pus anume în gînd să-și omagieze Premiul național ”Ion Barbu”, primit acum doi ani la FILStret Pitești, cu o replică (anti)barbiană n-ar fi reușit Traian Ștef atît de bine precum a reușit fără să aibă astfel de gînduri emfatice. Emfazele de orice fel, de la cele umane la cele poetice, sînt, de fapt, tot ce poate fi mai contrar firii și poeziei lui Traian (se știe că dacă poezia nu e întocmai cum e firea, ceea ce adesea se întîmplă, poetul cu siguranță trișează). Înainte de a propune ofensiv, în Mintea de cristal (Editura Rocart, 2024), un simbol ordonator al lumii și o ”cristalinitate” contemplativă, de nu o viziune cristalină, Traian atinsese – și chiar de multă vreme – starea de cristalinitate a poeziei. În unele volume, ce-i drept, nu se dă în lături de la manifestele de ingeniozitate formală ori de la colocviul intertextual (ba nici măcar de la ispitele ”rescrierii”), dar linia lui de consecvență structurală constă într-un fel de înțelepciune a simplității și, mai ales, simplitate a înțelepciunii – o armonie între seninătate, nostalgie și cumpătare de cuget (și simțire). Pentru a atinge acest stadiu de cristalinitate, poezia și poetica lui fac o reverență în fața simplității, a dicțiunii fără exaltări și a expresivității fără aroganțe. Cu această naturalețe confesivă și contemplativă, ușor melancolică și nostalgică, dar și – evident – sceptică, omagiază el artificiozitatea exaltată și ostentativă, dusă pînă la autarhia ermetică, a lui Barbu. Nu există poet mai emfatic decît Ion Barbu, care ține să marcheze totdeauna apăsat intrarea într-un limbaj sacru, aruncînd cît colo limbajul ordinar și laic. Dar nici poet mai devotat simplității și genuității umane și transparenței poetice precum Traian Ștef. Unei poetici a infatuării simbolice el îi răspunde cu o poetică aparent domestică, fără nici o pretenție de a depăși omenescul imediat și concret. A primit, așadar, chiar premiul pe care-l merita ca ”oponent” și ”conjunctiv” barbian.
La starea de cristalinitate a viziunii Traian ajunge eliminînd orice element cu veleități de protagonism din compoziția poemului, fie că e vorba de animația reflexivă, fie că e vorba de impetuozitatea imaginației. Penitența imaginativă l-a dus spre configurarea de parabole din lucruri și fapte domestice, fără eroism semnificant, dar ale căror dedesubturi încărcate de un simbolism insinuant sînt developate ca instantanee ale condiției. Domesticul se decantează aproape ilicit în simbolic și incidentul cotidian se ordonează pe o structură de parabolă. Pe această linie penitentă, poemele sînt făcute din notații fără ifose, directe ca-ntr-un reportaj sec, anume spre a crea un cadru cît mai ”neprielnic”, deși nu ostil, epifaniei. Dar drumul acesta pe jos, prin stricte notații, tocmai spre evenimentul epifanic se îndreaptă iar poemul descriptiv – riguros descriptiv – devine un mic imn al luminii: ”Ulicioara aceasta ajunge într-un cîmp/ Cîmpul e străjuit de o pădurice/ De mesteacăn și plop/ Mușuroaie cu pămînt proaspăt/ Se ridică pe cîmp atrase de lumina soarelui// Unde se întîlnește ulicioara cu păduricea/ E o masă și două bănci de lemn/ O flanchează// De departe se vede o mogîldeață/ Așezată cu fața spre drum/ Și capul dat mult pe spate/ Frunzele unui plop tînăr/ Au sclipiri argintii/ Pentru asta a venit/ Acuma îl recunosc/ El e/ Se ridică să-mi facă și mie loc pe bancă/ În această lumină a lui” (Într-o anume lumină). Desigur că pe drum poetul pune cîteva semne prevestitoare, dar nu destul de elocvente spre a fi considerate chiar semne de circulație spre locul epifanic (mușuroaiele ”atrase de lumina soarelui”, frunzele de plop cu ”sclipiri argintii”), așa că acesta rămîne un eveniment de convertire. La subtilitatea dozajelor, Traian e un farmacist abilitat în medicamentația de rafinament: în rețeta lui e de-ajuns un strop abia vizibil pentru a produce o transfigurare și a insinua o epifanie în cel mai banal moment și-n cel mai sărac loc. Pe conturul concret al lumii apare de fiecare dată o prezență, un fel de mesager de dincolo, în urma căruia rămîne doar o boare de neliniște și fior: ”Era o sală cu multă larmă/ Chipuri difuze cunoscute/ Eu aștept în picioare lîngă ușă/ Lîngă mine așteaptă de asemenea Gabriel/ Doar noi știm ce așteptăm/ Pe cine/ Ușa se deschide cu grijă/ Și intră/ Mă îmbrățișează mai strîns ca altădată/ Și-mi dau seama că am în mînă un pocal/ De aur/ Să i-l ofer/ Și ezit// Mai departe nu știu ce s-a întîmplat// Îl întreb a doua zi pe Gabriel/ Și-mi spune că el n-a văzut pocalul de aur/ Că am băut vin roșu într-adevăr noi trei/ Din pahare ca toate celelalte/ Dar asta înseamnă/ Că a fost și el acolo/ Că am fost toți acolo/ Că de fapt n-a fost un vis/ A fost o mare temere” (Cum nu știm ce se întîmplă). Darea de seamă despre evenimentele epifanice, fie că sînt onirice, fie că sînt doar contemplative, e făcută într-o sintaxă aproape idilizantă, chiar și atunci cînd e posibil ca poetul să se întîlnit cu moartea. Seninătatea e modul înțelepciunii ca stare a ființei la Traian Ștef iar cristalinitatea – modul contemplației. Nu cred că Nicolae Oprea (în ”România literară”, nr. 22/ 2024) voia să spună – cînd zice că ”forma adecvată principiului poetic devine raționamentul, condus uneori pînă la limita silogismului” – că Traian e un poet de speculații și de sentențiozități, făcînd un fel de filosofie pre versuri, deși așa s-ar putea înțelege. Știe și Traian, din copilăria culturală, de la Maiorescu de nu din altă parte (măcar că Maiorescu chiar cu asemenea poezii se chinuia el însuși în junețe), că poezia nu e filosofie și că rostul cugetărilor poetice nu e să facă parte dintr-un tratat. De ”raționamente” chiar n-are nevoie, căci el propune viața ca mod al înțelepciunii concrete, trăite, fără fandacsii intelectuale – iar contemplația, ca mod al revelației umanizante. La orice se uită, Traian scoate la vedere cel mai uman sens simbolic ascuns în lucruri, cum face, bunăoară, cu ”păpușile Matrioșka”, cu acea ”Mamă bună ascunzîndu-și fecioarele/ Din calea soldatului sovietic” (Păpușile). Un poet calm, mai că fără nervi (cînd nu scrie teme morale), Traian nu se panichează de cele ce se insinuează în lume sau în viață, deși poemele lui sînt un raport despre stadiul melancolic al lumii, despre mutațiile acesteia în zădărnicie, despre evacuarea din rost: ”Am dat mobilele/ Obiectele netrebuicioase/ Am golit casa/ Și iarna protejez acolo/ Plantele de interior// Acuma aș vrea să scot de acolo/ Și plantele/ Să fac loc bibliotecii mele/ Încă din timpul vieții” (Casa părinților). Înțelepciunea ca mod genuin de viață e o partitură de stări, nu de raționamente și concepte, atinse ușor de nostalgie, dar mai ales întreținute de o melancolie infuză.
Cu vocabularul ”poeziei joase”, modeste și sfioase, Traian scrie, de fapt, ”poezie înaltă”, o poezie care ”se vede din depărtare” și care ”nu se tulbură/ Atunci cînd toate se tulbură/ Ea trece o lumină clară/ Peste relieful omenesc/ Peste soldatul eu și tu și el/ Care știe că va muri/ Dar nu astăzi” (Poezia înaltă). Desigur că aparatul cu care se poate scrie această poezie nu poate fi decît ”mintea de cristal” – și cea ”mare” și cele ”mici” – , cea care pune totul în lumină fără nici o emfază (dar nu într-o lumină semeață, eventual cu metafizică pe ea, ci într-o lumină afectuoasă, de luminiș protector). De la ea vine armonia contemplativă cu care Traian ”petrece” lumea, așezînd-o într-o melancolie tandră. Cu omenia și umanitatea ultimului Cseslaw Milosz scrie Traian, dînd o concretețe imediată naturalității și găsind adevărata autenticitate în contemplația cristalină – una solară în chiar melancolia ei.
Nicolae Oprea, România literară, nr. 22/2024: ”forma adecvată principiului poetic devine raționamentul, condus uneori pînă la limita silogismului”
