Provocări fanteziste

Poetă de ”fantezii abstruze” o califică Mircea Petean, pe coperta de la Mitopoesis sau singurătatea oului de cerb (Limes, Florești-Cluj, 2022), pe Alina Bîrsan. Nu știu dacă era așa și-n primul volum, dar aici cam așa e, luîndu-și distanță remarcabilă față de cursul biografisto-minimalist al ultimelor valuri. Valorificînd îndeosebi excentricitatea poetei/poeziei, Călin Crăciun se întreabă (în ”Vatra”, 10-11/1922) dacă e vorba de ”o alegere naivă”, sau, din contră, de o premeditată asumare a ”situării la margine”. De naivitate nici nu poate fi vorba (așa zice și Călin), căci Alina e absolventă de litere clujene și doctor parizian în psihologie, cu cabinet la Paris. Cine poate fi mai prevenit asupra naivității decît doctorii în psihologie?! Poate poeții, în cazul celor fără armătură culturală solidă, ceea ce nu e cazul Alinei, chiar dacă flora ei de referințe e atît de ascunsă încît mai că nu se vede. Dar tocmai! Discreția aluziilor e semn că a trecut de pragul exhibiționisto-referențial și că a împins livrescul înapoi în candoare. Cum psihologii sînt (presupun) maeștri ai eschivei confesive, Alina nu dă drumul nici acestui robinet, lucrînd numai cu facultăți fanteziste provocatoare de mici șocuri relaționale, ceea ce o duce – sînt de acord amîndoi comentatorii – la lucruri suprarealiste. Așa cel puțin pare din montajul abracadabrant al secvențelor și din inventarele făcute intenționat ”de-a valma”. Numai că toate aceste peripeții discursive dau ocol subconștientului și de el se apropie, cu oarecare panică și euforie, Alina. De ”tărîmul pe care nu-l poate atinge cu mîna”, de ”tărîmul de printre linii” e ea fascinată, mergînd spre el cu un aparat de prefăcute notații: ”Fără formă și fără ochi,/ cuminți și pregătite/ ca niște ghetuțe orfane,// ele ies la suprafață/ dintr-un culoar întunecat.// Printre păpuși ce stau în cutie,/ măști, schele în construcție, ruine,/ discursuri spuse prea apăsat,/ mîini și picioare de-a valma,/ imprecații și lacune,// niște universuri în sine,/ adînci și fără sens,/ vin din tărîmul de nicăieri.// De undeva,/ nici din mine nici din afară,/ de niciunde.// De undeva/ din tărîmul nimicului,/ tărîmul pe care nu-l pot atinge cu mîna,/ tărîmul de printre linii” (Țara de nicăieri). ”Tărîmul de printre linii” nu e însă ”tărîmul nimicului” întrucît ex nihilo nihil, pe cînd la Alina de-acolo ies tot felul de arătări pe care poeta le îmblînzește și le coafează iar apoi le dă drumul să zburde în lume: ”Ea, îmblînzitoarea de creaturi monstruoase,/ ce i se aștern la picioare, rîde și rîde,/ strigînd: Uuuuuu, alergați în cercuri pe cîmpii,/ Creaturi frumoase!” etc. (Aceia). Nici ”frumoase” nu pot fi devreme ce fragilitatea poetei (al cărei corp pare, ”la lumina nopții”, ”o ancoră ruginită”) trebuie mereu vegheată de asaltul lor: ”o mînă ce pipăie necunoscutul// și,/ mereu și mereu/ ochiul,// aripă golașă/ ce apără/ o veche fortăreață” (Noapte). Epifania acestui ”necunoscut” abia pipăit (așadar, poate totuși pune mîna pe el) e ceea ce raportează Alina în reportaje care transformă obsesiile în spectacole: ”Și îmi vine un nechezat de cal la tîmplă,/ mă cuprinde cu toate emanațiile volatile/ o chemare roșie de vîsc, o putrezire a palpitațiilor floride,/ ca un pumn de cerneală.// Un sfînt mă strigă nervos./ Mă simt încercuită de lacrimile sfîntului.// Atunci am pornit cu totul spre acea idee străvezie,/ m-am lăsat îmbarcată de ciupituri celeste.// Fără nici un gînd, calul mă fugărea pe dinăuntru.” (Fragilitate indusă). Sînt mulți cai care aleargă prin poeziile Alinei, dar cum ei sînt adesea travestiți în sfinți (ori invers, sfinții travestiți în cai), nu e chiar la îndemînă traducerea lor în obsesii sau parade instinctuale. În măsura în care mizează pe ele, obsesiile Alinei nu sînt monofacturate, ci elaborate complex, astfel încît să-și asume și contrariul. O levitație (compromisă mereu de imaginar și de relațiile/combinațiile imaginative) e tot atît de spirituală pe cît e de senzuală: ”Ca o bucată de biscuit începută,/ cățărîndu-te pe dune albastre, în jumătatea de vis,/ ai înșurubat îngerul în jurul coapsei/ și l-ai călărit./ Plecat departe și totuși pe aproape,/ te debarasezi de greutăți inutile, ești ușor,/ odată ai dansat în jurul mărului pereche,/ apoi l-ai mîncat./ Apropiere caldă ca o mustață./ Toate semnele, zodiacele s-au adunat/ într-un mecanism elastic suspendat cu grație/ de umerii tăi./ Aripa îngerului îți flutură pe obraz.” (Jumătate vis, jumătate albastru). Pentru că relatează un fel de miraje, Alina are grijă să nu cadă în capcana eufemistică, așa că și-a programat funcția imaginativă pe compromiterea demnității celor rulate: ”Prins în flagrant delict/ corpul pare un balon foarte rotund/ ce se rostogolește într-o iarbă de plastic./ Viziunea vibrează din loc în loc./ Corpul mi se termină acolo unde privirea/ se închide la un viraj cu un hîrșîit puternic,/ iar soarele se desprinde, negru,/ ca un capac de sticlă de bere.// Acolo începe poezia.” (Frontiere). Nu-i chiar adevărat (că poezia ar începe odată cu apocalipsa non-corporală, cu decorporalizarea), pentru că, de fapt, ea e o prezență cît se poate de corporală și care năzuie să se reverse în ”carnea albă” a cărții: ”O tăietură abisală în noapte,/ O frază uitată pe vîrful limbii/ ce se descîntă cu multe alte fraze/ și tot nu vine, dar e pe aproape./ Subit, ca o revelație,/ dar niciodată complet,/ ca o evidență, dar niciodată/ în față.// O ușă batantă, un vîrtej, o absență./ Un lucru esențial, fără de care/ nu vei putea să fii./ O poțiune de tot felul de ierburi imaginare/ ce îți promit saltul, creșterea, mîntuirea.// O simți în șaua stomacului/ că se învîrte, că te caută./ O arătare fără formă/ ce ziua se adîncește în adîncul/ cărnii tale albe.” (Uitare). Ce gestație mai corporală și mai fiziologică a poeziei decît atîta? (Poate la profeții cărora le ardeau măruntaiele dacă nu expectorau mesajul divin).

Lucrul ăla ”esențial” nu iese însă decît învăluit în cuvinte. Asta pare drama interioară (dar și entuziasmul) din poezia Alinei: ”M-am îndepărtat de/ mirosuri de placentă,/ de cuie și de margarete// Limba mea e spadă/ de cristal.// Am intrat în alt teritoriu,/ al mirosurilor de placentă, al cuielor și margaretelor,// acoperite în întregime/ de cuvinte.” (Pentru eternitate). Măcar nu e vorba de cuvinte ca ambalaje goale, ci de cuvinte care împachetează concretul. Așa se întîmplă și cu zburda fantezistă a Alinei, care ascunde (ascunde relevînd, firește) emanațiile dintr-un subconștient prea plin de himere.