Al. Cistelecan 
(Profira Sadoveanu)
Cu toate că avea o diplomă semnată de însuși Demostene Botez – care o consideră o „poetă cu delicate sensibilități și meșteșugite mijloace”1 – Profiruța (n. Fălticeni, 1906 – d. București, 2003), cum era alintată, n-a răzbit în faima de poetă. În articolul pe care i-l dedică în Dicționarul general…, Ion Oprișan abia dacă pomenește primul ei volum de versuri (Umilinți, Editura Cartea Românească, București, 1944), despre care zice doar că e făcut din „versuri fluide, de acută condensare, străbătute de un statornic fior metafizic.”2 E o caracterizare care, avînd în vedere ce spune, s-ar fi cuvenit dezvoltată, iar Profira ar fi beneficiat astfel și ca poetă. E adevărat că a început direct cu romane (nu-i de mirare, cu Sadoveanu în casă, a cărui secretară hărnicuță și devotată a și fost), dar destul de repede a intrat în criză epică și prin primii ani ’40 nu mai putea scrie nimic. Pînă-ntr-o zi din ’42, cînd s-a trezit că vorbește în versuri și că nu mai poate scrie decît versuri – dar acestea șuvoi: „Versuri și iar versuri! Mormane de versuri /…/ Mi-am dat drumul fără reținere”.3 Și apoi a ținut-o tot așa, încît, în 1981, cînd acordă interviul, avea casa plină: „Zac în dulapuri,/…/ în dosare și mape, caiete.”.4 Parte din ele (bună parte, aș zice) vor intra în volumele publicate, cîteva chiar și-n primul, iar apoi în Somnul pietrei (Editura Eminescu, București, 1971), Flori de piatră (Editura Ion Creangă, București, 1980 – astea pentru școlari) iar o sută, în postumele de la Corint. Nu-s multe, dar nici chiar puține. Oricum, destule documente care o acreditează (și) ca poetă (chiar fără a lua în seamă poemele – aproximative – în proză din Ploi și ninsori /1940/ și versurile pentru copii, unele promovate și pentru adulți, în Somnul pietrei).
Și nici nu trebuia mult spre a fi acreditată ca atare. Dacă, bunăoară, s-ar fi pornit de la Florian Nicolau, cel care remarca în Umilinți „tendința către un lirism delicat, cu nuanțe elegiace și meditative”, „o subliniată notă de psihologism”, precum și „accentuate note argheziene”.4 Notele argheziene vor fi remarcate în orice caz, căci le constată și Marian Popa, care zice despre Umilinți că au o „lirică /…/ religioasă în maniera Arghezi”.6 Ce urmează însă e o poezie „doar variat tematică și afectivă.”7 Nu sună a bine nici concluzia lui Radu G. Țeposu: „simple poetizări”, după ce constată că volumele de poeme ale Profirei sînt făcute din „evocări geografice, excursii lirice, rememorări nostalgice ale copilăriei, proiecții poetice ale amintirilor, grațioase și decorative”.8 Cred că la compuneri Profira a obținut întotdeauna note maxime, căci păstrează nesmintit criteriul scrisului simpatic și frumos, cu eufemisme și șăgălnicii.
De cînd cu Arghezi, nimeni la noi, nici înainte de el și nici după, nu mai poate scrie poezie religioasă decît „în maniera Arghezi”. Pînă și Dosoftei a trebuit să scrie arghezian. Cum era să nu scrie arghezian și Profira?! Deși, ca să fim drepți, Profira nu se cutremură de preajma divină și nici nu se chinuie cu îndoieli. Iar vreo lepădare de condiția creaturală nici nu i-ar fi trecut prin minte. Dar sentimentul ei religios din Umilinți e cam cel din Denie, doar că fără note de familiaritate și fără tupeul lui Arghezi de a sta la taclale cu Dumnezeu, ci doar cu acorduri de sfială și smerenie: „Iată-mă, Doamne, m’a durut/ Și cu floarea ruptă a sufletului/ La picioare ți-am căzut.// Apleacă ochii, să ți-i cetesc/ Și să simt că din nevăzut și neștiut/ Puteri adevărate-mi cresc.//…// Iartă-mă, tată, și nu mă părăsi,/ Că poate-odată, pînă la sfîrșit,/ Ales al tău voiu fi.” (Psalm). Mătănii la icoane bate Profira, cu evlavie neprefăcută: „Mai lasă-mi sufletul,/ C’atîta am;/…/ Nu-l stînge, Doamne,/ Că se face de tot noapte,/ Și cum te mai găsesc,/ Că numai pentru asta mai lucesc.” (Rugăciune). Pune și destulă fervență în invocații: „Sînt putred de păcate, Doamne,/ Și totuși în mocirla mea/ S’alege tremur sclipitor de stea.//…// În scorbura chiliei mele,/ Va învia din nou Isus,/ Să mă înalț și eu cu El în sus?” (Sînt putred de păcate). Nu-i lipsesc nici acuarelele cu stări de grație: „Sclipește sufletul prin ceață/ Și fire lungi de stea se țes într’însul./ Abate plînsul/ Turma-i creață/ Pe valea somnului,/ În paza aripii de vînt a Domnului” (Noapte de vară). Pentru asemenea clipe de armonie chiar are penel bun, transformînd peisajele în rugăciuni contemplative: „Era o liniște așa de părăsită,/ Pe culmea dealului cosită,/ Că zborul unei gîze tresărea/ Ca o rostogolire grea/ Și trilul unei păsărele/ Părea chemarea disperării mele” etc. (Vecernie). Pe rulajul acestor stări, destul de recurente, apare și prezența presimțită a Domnului: „Am ajuns:/ O poiană lină prăvălată,/ Pădure de stejar/ Și deasupra cerul rotunzit./ Doamne, te-am găsit./ Nu te văd,/ Dar te adulmec;/ Nu te-aud,/ Dar m’ai chemat/ Și la tine-am alergat” etc. (Am ajuns). Despre această alergare a sufletului cîntă Profira. Dar și – de cîteva ori – despre alergarea inimii, ale cărei evenimente sînt cu intensitate letală: „Iartă-mă că te-am iubit prea tare/ Și c’am murit sub sărutare” (Iartă-mă). Sînt puține rapoarte erotice, dar măcar par să vină dintr-o pasiune (și pasionalitate) eminentă: „Am murit/ De cînd te-aștept, iubite.// Vino la mormîntul meu din ceață,/ Să mă iai încă odată’n brață” etc. (Chemare). Vine însă o pauză lungă în poezia Profirei, în care cele două corzi de aici – a sufletului și a inimii – își vor pierde glasul. Poate că Profira s-a speriat de vremurile postbelice și s-a reorientat spre peisagistica mirifică și nostalgică, deopotrivă marină și montană.
Dominantă în Somnul pietrei e nostalgia copilăriei, visările de vremuri candide și efuziunile memoriei. De sub timp, ba strivită, ba conservată, copilăria își scoate mereu capul: ”În grădina vremii/ adîncită,/ zace piatra îmblănită-n mușchi,/ sălbăticită,/ și sub ea copilăria-i/ adormită” etc. (Somnul pietrei). Cu trezirea ei se ocupă poemele, cum bine zice Marian Popa: ”poeziile nostalgice ale naturii edenice din Somnul pietrei sînt de fapt tot amintiri versificate”.9 O boare religioasă (un fel de religie a copilăriei) trece tot mereu peste aceste desene gracile, în care amintirea prinde ritm euforic și aduce trecutul în prezent: „Strigînd, fetița creștetu-și închină,/ căzută-n iarbă, brațele în cruce;/ și toate îngenunche în grădină” (Margaretele). Nostalgiile nu se agravează însă niciodată, căci Profira le invocă glumeț și totdeauna într-un registru de animație și animism (personificarea e maxima imaginativă, folosită pentru toate abstractele și concretele): „Astăzi dimineață, la scuturat,/ mi-am dat inima sub pat;/ și-acum șade ca o mireasă/ în văl de colb/ și nu mai vrea să iasă./ Un greiere de modă veche/ îi cîntă la ureche;/ alături, un papuc,/ o nucă și un muc/ îi țin tovărășie/ în sihăstrie” etc. (Zi de primăvară). Cum băgase deja de seamă Demostene Botez, ceva din duhul jucăuș al lui Topîrceanu se ține scai de Profira. Grație lui, nici eventualele tînje și tînguiri amoroase nu-s altceva decît cochetării ușoare: „Prietine, nu-ntîrzia,/ că moliile gustă amintirea ta./ Am scos-o mai deunăzi/ din sertare;/ era-ncîlcită tare/ cu alte vechituri” etc. (Moliile). Aerul poznaș și copilăreala sînt, firește, arme de păcălire a timpului: ”Dar cum încep să-mbătrînesc/ și mă copilăresc,/ mă voi da uța/ după exemplul tușei Luța,/ în scrînciobul tăcerii eterne,/ plecîndu-mi fruntea/ între bulgări,/ ca-ntre perne” (Jocuri). Din aceste jocuri va ieși însă un sentiment „pozitiv” al morții, văzută mai degrabă cu seninătate, ca o reculegere, decît cu angoasă. Și peisajele se lasă cuprinse de spiritul ludic și adesea ele se conturează ca poante: „Soarele învinețit/ de frig/ se agață cu ghearele/ de deal,/ ca de o grindă;/ pe mal,/ pescarul rebegit/ aruncă undița,/ – cînd o cădea/ la fund -/ să-l prindă” (Asfințit pe lac). Animația și dispoziția glumeață afectează, desigur, coagularea stărilor de transport, destul de curate în primul volum: „Maica vale/ în subțirele-i batiste/ jilăvite/ – scoase din a serii ladă -/ caută s-o înfășoare (pe mănăstire, n.n.)/ de la cap pîn’la picioare:/ moaștele ei triste/ să nu se mai vadă” etc. (Vecernie). Cam toate baladele și izvoadele din partea a doua a volumului sînt în spirit jucăuș, fie că evocă relicve istorice, fie că-i dedică un imn măturii: „Mătură, tu, fată/ cuminte, rușinoasă,/ – umilă cenușăreasă -/ ți-au dat un ghiont/ și te-au pus după ușă,/ de cum ai intrat pe portiță,/ Ileană, Anică, Mariță!” etc. (Balada măturii). Că-s poeme de bună dispoziție se vede și din faptul că-s vorbărețe cu mare spor.
Nu și sonetele, firește, care reprezintă, zice Virgil Lefter, „o poetică disimulare a freamătului existențial în fața Marii Treceri.”10 Disimulare cîtă-ncape, într-adevăr, încă de la titluri, dar și în execuție, căci Profira nu vrea să pună lucrurile în grav; sau nu vrea să pară gravă fără un pic de frivolitate, fără joacă. Deși ceea ce are de spus sînt lucruri grave, cu apăsare: „Febril în mine cînți, singurătate,/ ca într-un stog un greiere pe moarte/ – în giulgiu-i rece de pustietate -/ ce simte că înghețul nu-i departe.// Jur-împrejur tăcerea e de humă…/ Se-nvîrt în dans mut anii – acrobații./ În circul vremii – minunată glumă -/ el, un punct negru spînzurat în spații” etc. (Sonet negru). Profira le întoarce însă în ușurele: „Nu vreau nimic, doar clipele rămase,/ și-n trupul meu a sîngelui pulsații/ și dacă hohotul de plîns mă-neacă// e pentru că simt sufletu-mi cum pleacă/ spre jocul minunat din constelații./ Hai! Numărăm invers: opt, șapte, șase…” (Sonet zurliu). Presimțirea morții nu-i mai mult decît o spiritualizare paradisiacă: „gîndu-mi tot mai verde mi se face,/ simțirea-n sînziene se preface,/ că sufletu-mi în raze se desface// înseamnă că de mult sînt străvezie,/ c-am spart deci omeneasca mea cutie,/ deși sînt încă om, nu mai sînt vie” (Sonet destrămat). Asta și e morala poetică a Profirei: „să cauți să iei firii toată mierea;/ din moartea trupului să nu faci dramă,/ să intri-n Infinit ca într-o ramă” (Sonet înțelept). Și pentru ea moartea e doar o înălțare: „Lovită parcă de ataraxie,/ dispar dureri, nu mai am greutate,/ în mine toaca fricii nu mai bate/ pornesc în zbor prin mica-mi galaxie” etc. (Sonet astral). În fine, nimic înspăimîntător în moarte, cu care Profira e familiară: „ba și cu Moartea stau la sfat la poartă,/ cînd se oprește puțintel din goană/ și-o rog glumeț să mă mai lese-o toană…” (Sonet senin). Practic, moartea e doar o întoarcere la copilărie: „mă duc să fac în veșnicii o baie/ și, în a stelelor măiestre straie,/ sînt iar copila dulce și bălaie” (Sonet poetic). Pe cînd viața, dimpotrivă, e doar excludere, inutilitate și agonie: „azi sînt o slabă, palidă mătușă,/ pe care toți o ocolesc cu silă,/ ca pe gunoiul ce-l zvîrli după ușă…” (Sonet tainic). Ieșirea din ea e, la Profira, doar în sus: „Pustie-mi pare viața – reci unghere/ Din care n-oi ieși decît prin moarte/ Și-oi apuca pe Dumnezeu de toarte/ Pierzîndu-mă în naltele mistere…” etc. (Sonet miraculos). O moarte mai senină și mai izbăvitoare decît a Profirei e destul de greu de găsit la poetele noastre.
NOTE
1 În Cuvînt înainte la: Profira Sadoveanu, Vînătoare domnească, Editura Tineretului, București, 1963, p. 4
2 Dicţionarul general al literaturii române, S-T, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007, p. 26
3 Apud Virgil Lefter, De vorbă cu Profira Sadoveanu, în: Profira Sadoveanu, Sonete, Editura Corint, București, 2007, p. 121
4 Idem, p. 122
5 În Revista Fundațiilor Regale, nr. 1/1945
6 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, I, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, București, 2009, p. 937
7 Ibidem
8 Radu G. Țeposu, în Dicționarul Scriitorilor Români, R-Z, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coord., Ed. Albatros, București, 2002, p. 146
9 Marian Popa, op. cit., p. 937
10 Cuvînt înainte la Sonete, ed. cit.
