Cu toții mai stăm cîteodată pe margine, ”privind – ca Ibrăileanu – viața” și încercînd să nu ne amestecăm prea mult în treburile ei. Unora însă asemenea contemplație strict pasivă nu le cade bine și-și iau însemnări pe seama spectacolului la care asistă. Cum i se întîmplă, bunăoară, poetului și eseistului Șerban Dinger în mica lui serie de scrieri eseistice (unele nu-s chiar eseuri, căci una e ”roman-eseu”) din care ultima e – deocamdată – Ne pierdem chintesența (Editura Someșul, Satu Mare, 2024). Titlul e cam alarmist, de nu chiar prea panicard, dar autorul nu e chiar un pesimist neconsolat, ci doar un observator îngrijorat și alertat. Dar atît de alertat încît nu ezită să lanseze un Apel către contemporani pentru a-i îndemna să gestioneze mai responsabil lumea care li s-a dat pe mînă. Avertismentele lui Dinger sînt de-a binelea patetice: ”Ca într-un scenariu monstruos – zice domnia-sa –, asistăm impasibili la o dramă provocată de noi și care, în final, ne va aneantiza și pe noi”. Eseurile lui Dinger nu fac erudiție (deși se bizuie pe o evidentă cultură), ci expun spontan atitudini tranșante și argumente trase din realitatea imediată. Alarma ecologică e cu atît mai acută cu cît, zice Apelul…, ”suntem probabil ultima generație care încă mai poate opri dezastrul”. Pentru responsabilizarea tuturor pledează eseurile de aici. O responsabilizare argumentată pe mai multe nivele, dintre care cel mai în primejdie pare a fi cel educativ. După ce omagiază succint marile descoperiri ale umanității, de la cele inițiale la cele de azi (în Ne pierdem chintesența, eseul din deschidere), Dinger condamnă societatea plăcerii și confortului de azi: ”Atinși de plictis într-o epocă a tuturor posibilităților, contemporanii par că nu mai vor să se obosească învățînd – chintesența noastră, ceea ce ne face să fim oameni! – a, ci să se bucure de toate „facilitățile societății moderne”. Problema învățămîntului e atacată frontal în Radioactivitatea școlii, cu observații de o intensă dezamăgire: ”Dacă tinerii, după doisprezece (sau chiar șaptesprezece) ani petrecuți în sistemul educațional, ajung să-și citească zilnic horoscopul, înseamnă că i-am ținut degeaba în școli!”. Sugestiile pe care le face în vederea asimilării noilor posibilități oferite de internet ajung – pe un fir, altfel, logic –, în pragul paradoxului: ”Dacă e în interesul societății ca elevii să învețe (și este!), atunci trebuie să-i plătim” – pentru că depun o muncă mai istovitoare decît a profesorilor! (Nici nu s-ar zice că statul nu face asta, căci nu prea mai există elevi fără vreun fel de stipendiu). Perioada de școlarizare devine, din perspectiva implicării tuturor facultăților de cunoaștere, cea mai euforică din viața unui om: ”Cît de anostă – constată eseistul – e existența adulților, cît de puțină diversitate și noutate presupune ea față de perioada școlarizării. E efectiv o involuție programată.” (Ce ne lipsește cu adevărat). Din păcate, trebuie să admitem că, în majoritatea copleșitoare a cazurilor, cam așa e.
Dinger e dintre cei care constată și el lichefierea valorilor și principiilor, vorbind – chiar dacă nu folosește conceptul – tot despre o ”societate lichidă”. Tocmai pentru că doar constată evidența, propune o ”teorie a glaciațiunii sociale”, potrivit căreia acum ne-am afla în ”plin proces de topire, de tranziție de la o societate prea puțin interactivă la una foarte complexă și maleabilă” (Glaciațiunea civilizației). Aspectele acestei ”tranziții” sînt abordate din mai multe unghiuri, între care favorit e cel al trecerii de la socialism la capitalism, mai aplicat realităților românești, o temă care se impune în cîteva eseuri. Alegoria jungla sau pușcăria? confruntă cele două sisteme, definindu-le prin specificul lor.
Sînt destule eseuri – și mai ales culegerea finală de aforisme și meditații – în care Dinger e un moralist de felul clasic, glosînd pe marginea temelor universale. Poate exista o etică deplină? pune problema ”eticii” umane în termeni radicali, punînd sub semnul îndoielii pînă și dreptul de a sacrifica animalele cu care ne hrănim: ”Cine ne-a permis nouă, oamenilor, să hotărîm cît trebuie să trăiască un animal sau altul?”. Dinger nu e, totuși, un fundamentalist atît de rezolut încît să nu conceadă că nu putem supraviețui fără să facem victime. ”Fericirea” n-avea, firește, cum lipsi din catalogul himerelor omenești, măcar că ea e ”aidoma orizontului”. Sugestia de cuantificare a ei e doar în parte ludică. N-ar fi de mirare să se aplice, sugerează și Dinger.
Poate partea cea mai incitantă a acestei culegeri de eseuri sînt cele de virtuozitate speculativă, cum e, de exemplu, Multiplicitatea uluitoare a strămoșilor îndepărtați. După socotelile lui Dinger, fiecare dintre noi își poate număra, pe la 1720, ”patru mii nouăzeci și șase de stră-stră-stră-stră-străbunici.” Dar Dinger merge pînă la prezumtivul capăt cu socotelile. Din aceeași serie de vervă speculativă fac parte și Relativitatea unităților de măsură, Miriade ș.a. În linii mari vorbind, Șerban Dinger, măcar că profețește apocalipse, nu e un om fără speranțe. De pildă, domnia sa crede că ”morala va frîna știința”. Nu vreau să mă bag în certurile savanților, dar pînă acum știința – și după ea, tehnologia – a înaintat fără nici o grijă de morală. Poate că ea e, într-adevăr, amorală. Dar, cum ziceam, statutul ei nu-i o problemă de nasul meu.