Practica și teoria vizionară

Pe vremea zaverei optzeciste, cînd se trăgea de zor cu slogane împotriva metaforei și a iluzionismului liric și se proclama instaurarea realismului și a confesiunii pe șleau, cît mai concret biografistă și fără înflorituri, Ion Mureșan nu era printre eroii baricadei programatice. Deși s-a mai exprimat și el în favoarea, la discuții și anchete, o profundă pietate față de înaintași și față de poezie în general l-a oprit de la operația de demolare a (neo)moderniștilor în folosul post-moderniștilor. În locul comunicatelor programatice el a preferat vechea metodă a ”artelor poetice”, de care sînt pline toate volumele lui, toate suferind de o frenetică angoasă programatică și terorizate de obsesia de a identifica și descrie himera poeziei. Această combatanță implicită – care era și a celorlalți poeți echinoxiști din serie – a putut crea impresia că Mureșan are har, dar n-are program, are talent, dar n-are conștiință. (În fapt, Mureșan e unul dintre puținii poeți cu o poetică asumată radical și articulată coerent). Suficient motiv pentru ca, în Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu să-i considere pe toți un fel de plăvani cu talent, dar rămași în urma vremurilor. Sloganele optzeciste, care au avut o evidentă contribuție fondatoare și au proiectat o identitate de grup (bovarică, dar eficientă), au căzut treptat unul după altul ori măcar au fost domesticite. Dar la vremea în care erau în vervă, era de-ajuns ca unui poet să-i scape un singur cuvînt din jargonul proclamațiilor subversive ca să fie numaidecît încadrat între apți și combatanți. Așa a pățit și Ion Mureșan după ce-a declarat că nu are ”decît o singură prejudecată – realitatea”; a fost destul atît pentru ca poetul să pară că trage spre tagma realistă și că materialul său poetic e cel al realelor, al cotidienelor imediate, fie ele oricît de oprimante și deprimante, ori, dimpotrivă, fascinante. Numai că la Ion Mureșan realitatea nu e decît un punct de incidență cu fantasmaticul, iar realistica sa e doar o himerică. Realitatea (care, de regulă, e destul de ireală și ea) e doar pista de pe care decolează rachetele unei imaginații entuziasmate de vertijul himeric în care se avîntă. Reportajele sale despre lume se bizuie pe imaginile ”eidetice”(preamărite în efervescenta sa carte despre basme – Cartea pierdută din 1998), adică pe acele imagini în care poetul vede ceea ce nu există, vede ce nu se vede. Totul începe cu o perplexitate mai gravă decît cea a ardeleanului în fața girafei (la drept vorbind, în fața poeziei suntem toți niște ardeleni în fața girafei), prin intermediul căreia nu numai că se vede ceea ce nu există, dar ceea ce nu există înghite imediat ceea ce există iar procesul imaginativ devine o ceremonie fantasmatică. Vedeniile din care e făcută lumea au vitalitate epică – imaginația lui Mureșan e, de fapt, epică și mai toate poemele – și-n orice caz toate cele ample – se desfășoară ca niște parabole, toate au un scenariu de povestire și unele chiar de snoavă. (Asta pentru că Mureșan profesează programatic frivolizarea celor grave și agravarea celor frivole, patetizînd frivolitatea și frivolizînd gravitatea. Orice entuziasm imaginativ e stropit la el cu un strop de umor relativizant, făcînd poeziile nu doar terifice, ci și ”simpatice”. Oricît de gravă e tema și oricît de eclatantă și extravagantă punerea ei în act, Mureșan o încadrează într-un context pe jumătate glumeț și ludic, practicînd totdeauna un discurs de seducție a cititorului). Ca poet, Mureșan se folosește aproape exclusiv de estetica lui Isus, vorbind numai în parabole și pilde. Pasul decisiv – ”un pas de demiurg” – în procesarea poetică constă nu doar în ”identificarea obiectului cu imaginea lui”, ci în utilizarea imaginii ”ca pe un obiect” mai concret decît lucrul însuși. De aici materialitatea viziunilor, vedeniilor și halucinațiilor care doar ele pot releva lumea (sperînd că relevă și poezia). Poetul se folosește exclusiv de limbajul adamic al copilului, de acela” în care cuvîntul nu este încă osificat în jurul lucrurilor” și în care poți ”să scoți lucrul din numele său” așa ”cum scoți sîmburele dintr-o prună”. Limbajul acesta în care cuvîntul e obiectul și obiectul e cuvîntul e, desigur, limbajul zeiesc al lui Socrate, cel în care între spus și făcut nu e nici o graniță, în care lucrul și numele său sînt deplin coincidente. Peste toate, cuvintele unui poet reactivează toate sensurile și toată arheologia sensurilor pe care un cuvînt le-a dobîndit și le-a avut vreodată, folosindu-le într-o țesătură deasă în care ”toate înțelesurile unui cuvînt” sînt legate ”de toate înțelesurile cuvîntului următor”. De bună seamă că în acest fel ”discursul Poeziei” este unul ”limitat pe dinafară” și ”nelimitat pe dinăuntru”. Decantările interioare tind să devină infinite și orice interpretare lasă poezia ca și intactă (cam cum zicea sf. Chiril al Alexandriei despre Biblie, că oricîte înțelesuri s-ar scoate din ea, ea tot ”virgină” rămîne). La această rigoare constructivă se adaugă turbulențele imaginației – o forță care ”nu suportă îngrădiri” – și care duce poemul în peripeții ce trebuie, din cînd în cînd, curmate (e ceea ce face Mureșan tăind poemele ample în episoade). Dar rareori această forță poate fi oprită și cel mai adesea poetul face reportajul unui entuziasm imaginativ de nestăvilit. El este doar martorul unui fenomen metamorfotic, reporterul unei metanoia concrete în care se vede în direct migrația lumii spre himeric. Nici nu-i nevoie să apelăm la o poezie pentru a proba asta; ajunge să vedem cum se metamorfozează lucrurile în omagiul de rezident, cam suprarealist, adus Baselului, devenit un oraș plutitor pe trei mări și în care toate sînt cuprinse de febra unei metamorfoze brutale: ”Le-am văzut: privirile lor aici încep să se subțieze, să se îngusteze. Privirile lor se metamorfozează în subțiri tuburi de sticlă, tuburi care intră în apă, se lungesc urmîndu-i drumul umed pînă la vărsare. Acolo, la gura nesfîrșită a mării se lărgesc, se deschid ca pîlniile, caută în negura apelor, așteaptă”. Așa e cotropită realitatea, la Ion Mureșan, de imaginație și teleportată definitiv în fantasmatic.

Cu asemenea premise de vizionarism și cu asemenea acces instantaneu la stihialitatea imaginației era chiar greu ca Ion Mureșan să presteze post-modernist. Dar se poate oare sustrage vreun poet propriului timp? Postmodernismul e ceea ce vrea fiecare să fie, a zis Eco, dar între accepțiile cele mai agreate el e considerat un fel de romantism reciclat, deopotrivă parodiat și asumat. Mureșan e dintre poeții care au urmat cu fervoare cursurile ”romantismului înalt” și ale liricii oraculare, ale poeziei ca destin fatal și istovitor, ale poeziei ca damnare și salvare simultane. Cum supraviețuiește el (și la el) cu/ această religie a vocației atroce se vede în Poemul despre poezie, primul din această serie, cel din Cartea de iarnă, poem pe care poetul a renunțat, uneori, să-l mai antologheze. Nu-s însă sigur că i-a judecat cum se cuvine relevanța. Poemul începe cu o constatare de bilanț final: ”toată viața am adunat”. Ca să spui la tinerețe un vers rezumativ al vieții trebuie să crezi în vocația clarvizionară și profetică a poeziei, în vocația ca forță destinală, cum făceau romanticii ce trăiau din ardența vizionară. Și care e ”materialul” specific poeziei? Cîrpele sînt, lucrurile disprețuite, lucrurile exploatate și aruncate, inutilele, cele ieșite din circuitul utilitar, victimele acestei lumi. Eroismul acestor victime devenite grotești de inutile va fi reinvestit ca putere salvifică a ființei. Gratuitatea, inutilitatea, condiția de victimă și excluderea din rîndul lumii sînt cele care pot găsi calea (căci poezia e și o profundă compasiune). Iar funcția poeziei e, firește, una salvifică, în cea mai bravă conotație romantică. Poezia e ”sperietoarea” angoaselor, deprimărilor și destructurărilor, sepepistul care se sacrifică pentru liniștea noastră. Acest cavaler grotesc al straturilor și livezilor, aflat în ultima lui stază de decadență, va fi eroul salvator, deopotrivă omagiat și caricaturizat, ca-n orice bun postmodernism. Și unde se proiectează și se produce acest erou, în ce atelier sau turn de fildeș? ”Sub pat”, acolo unde se ascund toți copiii, acolo unde își întemeiază ei o cetate inexpugnabilă. Romanticii credeau că un poet trebuie să-și conserve candoarea copilului – iar Mureșan, după ei, îl vede pe poet ca pe un copil etern. Atîta doar că ”turnul de fildeș” e și el compromis și redus la o condiție grotescă. Pînă aici romantism declasat și conservat în egală măsură. Numai că lucrarea salvatoare devine, ca-n modernism, ea însăși sursă de panică și angoase. Necum salvifică, poezia e, de fapt, o damnare; idolul salvator e, în realitate, un torționar. Nu-i de mirare că ”izgonirea din poezie” se încheie la masă cu nebunia. (Putem vedea șirul geniilor romantice care au sfîrșit la aceeași masă și în aceeași tovărășie, după ce poezia i-a stors de tot ce aveau). La nevoie, așadar, chiar dacă nu-i de nici o trebuință, Mureșan poate fi și poet post-modern.

Acest nucleu indestructibil în care salvificul e damnare și damnarea salvifică revine în toate ”definițiile” date poeziei de-a lungul volumelor. Dar și mai temeinic, de o recurență imnică și ea convulsivă, revine în toate angoasa față de misteriozitatea inabordabilă a poeziei ca himeră ce bîntuie lumea. Mureșan e un poetician articulat, dar mult mai degrabă decît un poetician el e un teolog apostat care ar vrea să înscrie poezia între taine – dacă nu se poate prima, măcar a opta. Acum, la maturitate, Mureșan s-a decis să-și expună explicit doctrina despre poezie, într-un serial de ”meditații” găzduite de revista Vatra. Iar predicatul esențial al acestor meditații care încearcă să traducă tremens-ul poetului în fața poeziei îl reprezintă chiar misteriozitatea inalienabilă a poeziei. Nu limitele normalului le transgresează poezia (nu doar), dar și pe ale celui mai calificat paranormal: în nr. 10-11/2004, pictorul Alexandru Păsat a citit în vis poemul pe care Mureșan l-a scris în vis. Chiar dacă Mureșan n-a avut norocul lui Coleridge cu Kubla Khan, a avut parte de un cititor al poemului nescris, ci doar visat. Himera poeziei bîntuie așadar peste tot și pune în relație subconștientul poetului cu al te miri cui altcuiva. Nu doar că bîntuie prin subconștientul poetului, dar traversează de la acesta la subconștientul cititorului, punînd bazele unei asociații de cititori onirici. Devine de la sine că poezia, ca transcendență activă, poate pedepsi orice poet care se apropie prea mult de ea sau care îi încalcă demnitatea. Poezia e ”un ocean spiritual” care înconjoară umanitatea și care devine vizibil – parțial – doar prin intermediul poemelor (5-6/2034), fiind, așadar, parte din cosmologia universului. Nu mai e doar o mistică a poeziei – ceea ce e evident în toate volumele -, e de-a binelea o reașezare a lumii în alte coordonate, o altă cosmografie.

Debordanța imaginativă a poeziei, ritualizarea în scenarii a himericelor și invazia de concrete care suprasaturează poemele eclipsează ideatica acestora. Dar verticala poemelor, dincolo de fastuoasele spectacole imaginative, e totdeauna, la Ion Mureșan, o idee din depozitul platonician. Pare a fi poetul cel mai departe de ”modul intelectual al lirei”, dar el împlinește visul lui Ion Barbu – al unei poezii care să adune toate harfele răsfirate într-o imnică senzual-intelectuală și să afirme astfel ”modul senzual-intelectual al lirei” într-un cîntec într-adevăr ”încăpător”. Unul în care încape și ceva din mysterium tremendum et fascinans al poeziei, dar nu prea mult.

Poate că e o devoțiune prea exaltată și o imnică prea radicală ceea ce predică și practică Ion Mureșan. Poate că poezia, așa cum zice Northrop Frye, nu poate face altceva decît ”să re-creeze continuu prima fază a limbajului, cea metaforică” – și atunci poezia nu e altceva decît o mare Nostalgie. O nostalgie în primul rînd după ea însăși, așa cum e și la Ion Mureșan.