Poezii eseistice

Maiorescu, măcar că încercările sale poetice din adolescență se țineau de filosoafe, n-a încurajat deloc specia ”poeziei filosofice” și și-a exprimat rezerve – făcînd, totuși, o excepție – și în raportul despre Panait Cerna. Cu alții a fost însă mult mai sever și nu le-a recomandat să persevereze, fiind ”lucru greu cu filosofia”. Anei Conta-Kernbach, bunăoară, i-o spune pe cît se putea mai brutal în limitele politeții, asigurînd-o că poemele ei ”nu sunt prostii”, dar nici ”poesie nu sunt”, ci doar ”reflecții ritmate”. Nu toți poeții s-au lăsat însă convinși că așa stau lucrurile cu ”poezia filosofică” și destui dintre ei s-au ținut după mirajul cugetării și al declamației sapiențiale, măcar că poezia e oricînd mai filosoafă decît filosofia însăși (dacă vrem s-o înțelegem ca depozit de înțelepciuni). O frunză ce cade face mai pregnantă filosofie a morții decît un tratat despre moarte, în cazul în care cade în calea unui poet (Poet). Știa asta prea bine  Blaga, care ar fi avut ce pune ”pre versuri” din tratatele lui, dar care n-a făcut filosofie versificată, ci, cum spunea Vladimir Streinu, ”lirosofie”.  Dar nostalgia ”filosofică” a poeziei n-a pierit. Șerban Dinger, afirmat ca eseist al condiției umane, e însă anti-maiorescian convins și-și intitulează – sfidător – culegerea de poeme Poezii filosofice (Editura Someșul, Satu Mare, 2026). Și ale lui sînt însă doar ”reflecții” – pe marginea aceleiași problematici din eseuri, cu precădere despre condiția umană și despre decăderea morală a vremurilor. Dacă nu-s ”poezii filosofice”, eseistice sînt în orice caz. Și dispuse pe o tramă eseistică prin care Dinger încearcă să exorcizeze o anxietate generală, nu doar particulară, o anxietate a vremurilor de azi.

            În prefața lui Marin Iancu, amplu desfășurată, acesta evidențiază un ”instinct conceptual” care ghidează poemele și le ordonează pe un fir reflexiv neabătut. Dinger nu practică decît din neatenție confesiunea, căci ceea ce-l preocupă este, ca și-n eseuri, soarta omului și a omenirii și problematica – inclusiv socială, dar mai cu seamă morală – inclusă în această soartă. Nici măcar nu e vorba de ”idei” traduse în sensibil sau de concepte senzualizate, întrucît ținta nu e expresivitatea, ci acuratețea cugetării ca atare, directețea alarmei de conștiință. Poemele devin astfel austere, măcar că incitate de o anxietate care tinde să fie alarmistă. Numai că punerea ideilor și observațiilor în versuri nu e nevinovată, căci ea pretinde o concretizare imagistică, o ecuație analogică. Așa se face că fiecare constatare, oricît de abstract i-ar fi caracterul, alunecă într-o alegorie care o face mai explicită și, adesea, o transpune în parabolă. Codul genetic, de-o pildă, devine ”cutia neagră” indescifrabilă genetic iar acțiunea lui de neoprit – un tren cu care călătoresc toate generațiile: ”Nu vom reuși niciodată/ să descifrăm cutiile negre din noi,/ pe care le primim/ și le ducem mai departe/ cu un devotament înfricoșător…// Simțim prin toți porii/ că aici este cheia -/ și marea comoară…// Cutii conținute,/ cutii ce conțin…// Ca niște trenuri în noapte/ ne bucurăm de ele o stație,/ apoi, biletul fiind astfel plătit,/ ne părăsesc rîzînd/ și pleacă mai departe,/ cu un alt tren,/ spre o altă stație” etc. Așa cum Blaga (cu care Dinger, în fond, n-are nimic a face) se plimba printre rune, călcînd pe mistere și înfiorat de taine, Dinger se plimbă și el printre ”hieroglife bizare,/ sosite din negura timpului” (Uvertura), numai că ale lui sînt mistere, așa zicînd, filogenetice. De puterea lor de predeterminare și de incapacitatea noastră de a o descifra e îngrijorat poetul, nicidecum de o imnică a tainei. Reflecțiile despre soarta umană se folosesc de simboluri transparente, cum e jocul de șah, unul din cele mai active: ”Bărbatul și femeia -/ nebuni de culori diferite…// El aleargă în zig-zag/ pe cîmpurile negre -/ plăcerile -,/ ea, pe cele albe -/ sentimentele./ Nu se-ntîlnesc niciodată/ pe tabla de șah -/ ca și în viață uneori.// Dar ce forță:/ perechea de nebuni!” (Perechea de nebuni). În general, Șerban Dinger e sceptic, dacă nu cumva chiar fatalist deceptiv, căci concluziile-s totdeauna sumbre: ”nu există decît înfrîngerea” (Big bang – big crunch). Și reflecțiile pe seama evoluției, îndeosebi tehnologice, sînt întoarse în depresive, căci la capătul lor ne așteaptă o pierdere esențială: ”Am semnat/ și am contribuit din plin/ la construirea unei lumi perfecte,/ care ne-a ucis sufletul” (Încotro?!). Triumful tehnologic înseamnă, la Dinger, golire sufletească și prăbușire morală, o alienare progresivă și, în consecință, o dezumanizare fatală: ”Ne-am născut în societatea lichidă,/ așa că ne-am obișnuit de mici cu/ instabilitatea,/ cu lipsa de trăinicie a relațiilor,/ a visurilor,/ a tot ce ne înconjoară” etc. (La răscruce). Optimismul tehnologic al zilelor noastre se sublimează în pesimism existențial iar profețiile lui Dinger nu sînt deloc încurajatoare. Triumful are costuri letale, plătite prin dezintegrarea omenescului: ”Ce poate fi mai trist/ decît un robot care zîmbește?…/ o formă fără fond.// O succesiune complicată/ de zero și unu/ îl ajută să mimeze toate stările sufletești” etc. (Efect de bumerang). Panica (ontică) se insinuează peste tot cînd poetul privește destinul uman proiectat pe dinamica unei apocalipse tehnologice. E o anxietate care domină viziunea și a cărei vindecare ar consta în regăsirea ”locului potrivit” pentru fiecare, ”chiar și într-un tîrziu” (Locul potrivit), în redescoperirea și reactivarea valorilor pierdute. Poetul e atent și la mișcările politice imediate, pe care le taxează sarcastic, precum face cu toată descompunerea morală: ”Pe ruinele bunului-simț,/ așteptăm tăcuți să vedem/ cum va arăta noua rivieră./ Desigur, după ce vor fi îngropate/ ultimele victime colaterale.” (Pe ruinele bunului-simț). E o iritare în creștere ori de cîte ori poetul descrie peisajul valoric al zilelor noastre: ”Atacanți, maneliști, fotomodele,/ agenți de vînzări, vrăjitoare…/ iată noua scară a valorilor.” (Noua scară a ”valorilor”). Angoasele omului de azi sînt materia poemelor lui Șerban Dinger, trecute printr-o conștiință alertată care trage semnalul de alarmă. Un fel de plîngeri ale lui Ieremia (tot în deșert, firește).