Al. Cistelecan
Diaspora noastră de scriitori e formată din două echipe: una a scriitorilor care au plecat fiind deja scriitori (sau pe cale să fie), alta a celor care și-au găsit drumul literar abia după plecare. Între aceștia din urmă unul dintre cei mai spornici poeți e Alexandrina Tulics, care a luat drumul Americii în 2007 iar din 2019 a publicat carte după carte, într-un elan de credință care se voia mărturisită. Primele volume au trecut aproape neobservate, dar începînd cu Spre Tronul ceresc (Ed. Princeps Multimedia, 2024) versurile ei au captat atenția unor personalități de faimă. Despre acest volum Nichita Danilov zice, în Ziarul de Iași din decembrie 2023 (articol reprodus în consistentul dosar de presă adăugat volumului Așteptări – Editura ”24 de ore”, Iași, 2024 -, de unde vom prelua și alte ziceri), că poeta ”trăiește cu ferma convingere că poezia va salva lumea” (p. 177). E o convingere pe care o împărtășesc mulți alți poeți – și e, probabil, cea mai exaltantă (și exaltată) concepție despre misiunea și rolul poeziei. În cazul Alexandrinei Tulics e vorba de o poezie a credinței (așadar, poezia și credința vor fi salvatoarele), după cum, în prefața aceluiași volum, evidenția poetul Daniel Corbu: ”fiecare poem al cărții poate fi comparat cu o biserică” (p. 179). Așadar, spațiul poetic e, de fapt, un spațiu al rugăciunii, iar poeta, încheie prefațatorul, ”onorează poezia religioasă” (p. 181). Despre ”bucuria regăsirii în dialog cu Dumnezeu” vorbește Paul Gorban (p. 173), iar Daniel Corbu, într-un alt comentariu, evidențiază faptul că autoarea înțelege ”poezia ca rugăciune și ca drum spre slava cerească” (p. 170). Într-un comentariu mai elaborat (din 2025), Nichita Danilov rezumă astfel viziunea poetei: ”în concepția poetică a Alexandrinei Tulics, lumea în care trăim nu-i altceva decît un vast atelier al lui Dumnezeu” (p. 158), o viziune inspirată (ori măcar încurajată) de viziunea argheziană asupra demiurgiei divine. Un Dumnezeu neobosit lucrează și în poezia Alexandrinei Tulics, modelînd peisaje sau dirijînd meteorologia, iluminări cosmice și casnice/personale remarcabile prin – zice Paul Gorban (p. 164) – ”simplitatea rostirii, prin spontaneitatea și naturalețea scrierii”. Și Daniel Mariș evidențiază (p. 160) ”exercițiul neîngrădit al iubirii și credinței” într-o ”celebrare imnică” (p. 162) a lumii privită ca sacralitate manifestă. Sau, cum zice Constantin Dram (p. 149), prin contopirea ”fiorului metafizic” și a unei ”viziuni pastelate a naturii”. Urmărind tot spectrul tematic al poetei, într-un comentariu amplu, Ioan Holban încheie numind-o pe Alexandrina Tulics ”un poet al cerului, cu sufletul îmbogățit în rugăciune” (p. 148). Așa e, fără îndoială, dar nu mai puțin și o poetă a pămînteștilor în freamăt sfințitor.
Pe bună dreptate cititorii de dinaintea mea au remarcat fervoarea și evlavia Alexandrinei Tulics, transpuse în versuri transparente, limpezi și înfiorate. Confesiunea e traversată de acest fior divin, dar nu lipsesc din ea nici consemnările biografice, lamentațiile depărtării, incantațiile de dor. La o psaltică lucrează însă mai cu tragere de inimă Alexandrina Tulics, la una transformată într-o meteorologie sufletească dependentă, firește, de cea a zilei și anului, dar și mai dependentă de oscilațiile evlaviei și ale învolburării credinței. Momentele zilei – preferate fiind cele metamorfotice, răsăritul și apusul – sînt un portativ pe care joacă propriile stări, fie ele de cucernicie, fie de probozeală, după cum poeta se uită spre cele cerești ori spre cele lumești. Și anotimpurile sînt parcurse ca partitură de stări, de la nostalgii (care se întind de la cele după copilăria ca paradis inocent la dorul de țara lăsată) la nacazanii, căci Alexandrina e și o poetă a actualității (bate chiar pînă la recentele electorale) – și mai ales a degradării acesteia. Nervul moral se irită pînă la note de pamflet (ca-n Wauuw!) și repertoriul de apostrofe aproape că-l egalează pe cel al invocațiilor. E o sensibilitate ultragiată care reacționează – cu atît mai mult cu cît ea percepe un întreg registru de reale, de la pregătirile inefabile ale candorii – auzind cum ”ghioceii repetă pentru/ venirea primăverii” – la toate abaterile de pe calea dreaptă a credinței. E drept că uneori nu pare a ști unde să se oprească sau nu observă că densitatea propriei stări se rarefiază în transcriere, dar de regulă transpunerile acesteia sînt de acuratețe. Nu-i mult loc lăsat imaginației (și, prin urmare, nici imagisticii, dar, bunăoară, Apus fierbinte certifică valențe apreciabile), căci poeta vrea să țină drumul drept al confesiunii și să facă desenul cît mai imediat al stării. O elegie existențială cu nostalgii, frustrări și iritări scrie Alexandrina, dar una susținută de fervoare. Mustrările pe care le face lumii sînt contrabalansate de imnica la care participă toate createle (mai puțin apostații moderni și politicienii, firește).
