Al. Cistelecan
Pe coperta la Dezbracă-te, Poezie! (Editura Colorama, Cluj, 2022) Ion Cristofor zice, după ce-a verificat și precedentele trei volume ale Mirelei Orban, că acum poeta ”se află sub cele mai generoase auspicii ale talentului său”. De-aici și pornim, cu speranța că e întocmai cum zice Cristofor (deși n-ar strica niște auspicii și mai generoase). Dacă poezia-manifest care dă și titlul cărții se referă, cumva, la zorzoanele poeticești și la dichiselile eufemistice, pare că poezia Mirelei s-a supus comenzii. Cel puțin pe cît a putut: limbajul e mai degrabă direct decît sugestiv, tonul confesiv mai aproape de oralitate decît de ceremonialitate iar ”subiectele” culese de-aproape, din cotidianul general sau personal. Dar asta nu înseamnă că textele ca atare, agresate de această decizie a despuierii nemiloase, nu suferă după codul de vrajă și după limbajul mai mătăsos, de nu chiar mai delicat. Cînd scapă din hățurile programatice, poemele se desfată cu mierea suavelor: ”nu întrerupe tăcerea unei femei/ vorbind adîncurilor ei,/ nici un răspuns de femeie/ n-ar mulțumi întrebarea unui bărbat,/ nici dansul femeii nu-l opri,/ privește-i visele/ cum se plimbă prin trupul despletit/ și lasă-i timp să le coboare/ între palmele voastre.// cînd pantofii unei femei/ au culoarea zilelor de mai,/ sufletul ei zămislește o primăvară” (Culoarea zilelor de mai). Mirelei nu-i plac însă aceste băi de gingășii și preferă să le bruscheze și să le caricaturizeze, alegînd mai degrabă răsteala de sine decît tandrețea și făcînd ostentație de directețe pînă la riscul literalității (de n-o fi intenționat): ”pînă mîine seară/ cînd o să driblez iar/ cu decorul de kitsch-uri/ printre cuvinte învîrtite/ și satisfacții grosolan pastișate,/ las timpul să mă aibă cum vrea!” (Punct și de la capăt). Că Mirela e de fapt un suflet sensibil și nu unul arțăgos cu sine și cu lumea, se vede – vrînd-nevrînd – în poetica de animație pe care o practică, în cadrul căreia personificarea abstractelor sau sentimentalelor e metodă redundantă: ”în maghernița din spate/ dorințele se certau înghesuite,/ revendicau/ întîietatea eliberării./ cele din tinerețe,/ versate,/ aducînd a trecute femei ușoare/ încarcerate peste noapte,/ răbufneau acide/ de orgoliul neîmplinirii” etc. (Colivia dorințelor). Astfel de razii introspective sînt făcute totdeauna mic spectacol cu stări traduse și concretizate obiectual: ”am împărțit sufletul în patru,/ l-am învelit în blana de miel cu miros de naftalină,/ am deschis dulapul cu prosoape chitite la dungă/ și i-am făcut loc între ultimul și tejghea” etc. (Vis nestrecurat). Cum nu vrea să umble printre delicate și flori, Mirela își transformă toate stările în jucării cu cheie.
Și mai la vedere iese sufletul ei sensibil în poemele de compasiune (unele ecou al războiului din Ucraina), în care Mirela nu se mai oțărăște la sine și nici nu-și mai asprește glasul. Poemele devin atunci pure capturi de tandrețe, gingășie și compasiune: ”pierdut în tranșee,/ un ursuleț de pluș/ caută gazdă.// porumbelul alb/ pe umărul fiecărui copil/ îngăduie speranța încolțită/ din rana timpurie” (Un ursuleț de pluș caută gazdă). Dialectica lor vrea să fie o înfruntare între atrocități și delicatețe: ”la zenit,/ manevre de intimidare/ în ritm de cazacioc” (O ciocănitoare în coaja unui cireș). Elanul compasiunii nu e însă doar conjunctural, ci extins la toată condiția umană: ”paramedicii își scot cămășile înroșite/ pe geamul mașinilor:/ cine e? unde?/ mă uit la chipurile lor imobile,/ cineva, în spate, face semne disperate:/ aici,/ noi toți/ suntem pe moarte” (Calamitatea e undeva aproape). Sau, în Ruleta rusească: ”fiecare zi, un glonț,/ fiecare glonț, un suflet șfîșiat”. Cu asemenea simțire miloasă e greu de făcut poezie care se preface a fi țepoasă.
Presează asupra Mirelei și un mic alai de idilice, care impun ca prima mutare să fie erotică, dar care sfîrșesc regulat într-un dezastru: ”așa ne-am trezit,/ într-o dimineață cu gust metalic,/ prizonieri în patul cîndva neîncăpător,/ fiecare/ în propria-i cămașă de forță” (Dimineață cu gust metalic). Erotice cu eșec, mereu în primejdie de a deveni thanatice, compune Mirela: ”urcam treptele să ajung,/ iar tu veneai ploaie, sau vînt, sau soare erai,/ pe pielea mea nelocuită de niciun sărut/ se băteau pentru întîietate corbii” (Pielea mea nelocuită). Premisele, oricît ar fi de promițătoare, prevestesc doar agonie: ”nu mă mai simt privită din afară./ mă pune într-un pahar cu picior/… sunt băută subtil/…/ pleacă sau rămîne,/ ca o ciumă mușcînd pînă la nimicire/ plămînii muritorilor” (Diluție). Primejdioasă e și poezia, nu doar dragostea. Oricît s-a feri Mirela și s-ar îngriji să nu ”trezească”, fie și involuntar, cuvintele, acestea stau ”ca puii cu gîturi alungite după hrană” (Dezbracă-te, Poezie!). Și ce altă hrană să vrea, dacă nu chiar pe Mirela însăși? Dacă ești romantic, n-ai unde fugi de romantism.
