Al. Cistelecan
Sînt locuri în care istoria e coșmar curat. Poate niciunde ca-n Orientul Apropiat. La ce se întîmplă acum acolo dă un răspuns și poezia. Dă, cu siguranță, mai multe răspunsuri, dar cel la care mă refer e florilegiul în ediție e-book scos de Editura Saga – Amorale poetice vulpi¸ ilustrat cu cîteva din lucrările lui Beatrice Bernath. Nu sînt decît șase poeți, fiecare cu cîte o mînă de poeme, strînse de Adrian Grauenfels (Adrian Grauenfels e un fel de instituție de cultură românească în Israel, părînd mai activ și decît Centrul nostru cultural de acolo). Sînt formule poetice diferențiate cu personalitate, deși toate se trag dintr-un fond comun de traume și din aceeași tragedie deopotrivă istorică și cotidiană (chiar și cele care-s doar de coloratură, cum sînt cele ale lui Marcel Lupu, versuri mai degrabă decît poeme).
Deschiderea o face Yehuda Amihai, în traducerea lui Iris Dan, cu un mic mănunchi de poeme care definesc identitatea israeliană și destinul israelian. Sînt poeme în care e concentrată toată istoria de surghiunuri și de morți, ca și cum n-ar exista o altă materie pentru istorie. Dar în mijlocul acestei istorii a morții (”Am pe masă o piatră pe care e scris cuvîntul Amin,// o frîntură triunghiulară de piatră dintr-un cimitir/ evreiesc distrus cu multe generații în urmă. Celelalte/ frînturi, sute și sute,// au fost risipite de-a valma și pe toate le cuprinde// o jale nespusă, un dor fără sfîrșit:// prenumele e în căutarea numelui de familie,/ data morții caută// locul nașterii răposatului, numele fiului vrea să găsească// numele tatălui” etc. (Piatra pe care scrie Amin) rămîne piatra unghiulară a memoriei, stabilității și duratei, așezată în mijlocul apocalipsei oamenilor și lucrurilor deopotrivă. Sînt poeme de reculegere și sublimare a suferinței, transpuse într-un fel de reportaj reflexiv, dar și poeme de imediată actualitate în care soarta lumii pare abandonată: ”sunt zile care-s toate alibi: n-am văzut, n-am auzit,// am auzit doar o explozie la distanță și am luat-o la fugă,/ am văzut fum, dar/ citeam ziarul. Am fost altundeva./ Nu l-am văzut pe Dumnezeu. Am martori.// Iar Dumnezeul Ierusalimului e Dumnezeul eternului/ alibi.// N-a fost n-a văzut n-a auzit// a fost altundeva. A fost Undeva. A fost Altul.” (Sunt zile). Nu sînt decît patru poeme de la Yehuda Amihai, din păcate, dar de o pregnanță aproape materială.
Cu și mai puține – doar trei – poeme e prezent Adrian Grauenfels, poeme mult mai implicate în actualitatea imediată și raportînd parcă din mijlocul ei. Cotidianitatea e la el un pur spectacol apocaliptic și secvența transcrisă se sufocă în atrocitatea zilei: ”ce dimineață am…/ cafea cu Elsa cea din belarus/ un sat uitat lîngă alt sat/ fără biserică de plumb/ fără pistol de pus pe masă/ lîngă paharul plin cu sînge de copil/ stătea chircit bătrînul rabin/ citind din cartea ciuruită de cuțit” etc. (Amalek). Viziunea e îmbibată de prezența morții și metaforele sînt toate violent funebre și funeste. Inclusiv cea a păcii visate: ”Iată și ea Pacea/ va veni ca un împărat mort/ pusă pe catafalcul de tun,/ rugină și lacrimi” etc. (Pacea). Cu o scriitură mai nonșalantă, doar vag ceremonialică și tot pe atît de vag arțăgoasă, Adrian Grauenfels deploră și denunță cu acută participare.
Faima de artist plastic a lui Beatrice Bernath – care susține în sintonie cu poemele toată partitura ilustrativă – e probabil mult mai atestată decît cea de poet, dar cele șase poeme inserate aici o justifică îndeajuns și pe cea din urmă. Peisajul existențial e și la ea desfigurat de atrocități și transformat într-un cîmp experimental al morții și panicii: ”Octombrie cald umed/ aer opac/ cer plumburiu mult prea aproape/ avioane de luptă trec ca prin mine/ trecutul urlă:/ ieri e azi”” etc. (A doua zi. 7 octombrie 23). Mai aproape de scriitura de notații și de colorația exasperată și sarcastică, poezia Beatricei Bernath e un jurnal de stări agonice și de răfuieli cu răul. Notațiile devin crude la modul expresionist (”Corb gras și lucios (ca un clișeu)/ croncăne negru pe o aripă dislocată/ cu viață proprie/ mai pîlpîie.// ah ce festin!/ ah ce viață”) iar instituțiile salvatoare trag un pui de somn în vreme ce coșmarul se desfășoară frenetic: ”și îngerii/ dau din cap plictisiți/ mormăind:/ perpetuum mobile…/ noi vom trage/ un pui de somn acum” etc. (Cuvinte cu păsări). E un fond de profundă decepție față de întreaga umanitate din care Beatrice extrage un etos al revoltei și durerii, dar și al compasiunii și solidarității, pe care-l rostește aspru și răspicat.
Jeffrey Bean și Eve L. Ewing întregesc, fiecare cu cîte un poem, micul mănunchi, la capătul căruia Eve strigă disperată: ”Nu sîntem morți!/ Nu sîntem morți!/ Nu încă…”. Nu e obligatoriu ca inter arme muzele să tacă. Dimpotrivă.
