Al treilea hop e, de regulă, decisiv pentru poeți, pentru că tocmai atunci se termină benzina elanului de început și se cam epuizează rezervele imaginative ale tinereții. E momentul în care poeții trebuie să investească în formula și viziunea lor, căci s-a cam terminat ceea ce aveau în traistă. Acolo unde presiunea organicității nu e imperativă, a treia carte poate fi una de cotitură; unde aceasta e constrîngătoare ca o fatalitate, ce a fost înainte își găsește sublimarea cuvenită. E ceea ce i se întîmplă și Tatianei Ernuțeanu în Sentimental Scara C (Editura Eikon, 2024), unde angoasele ei galopante au prins, în defulare, ritmul freneziei. Dacă Tatiana nu e o vitalistă (ba dimpotrivă, e o – nici măcar depresivă, ci de-a dreptul depresată), angoasele ei sînt. Ele se derulează cu febrilitate și imprimă și versurilor un soi de febrilitate paroxistică. Drama fragilității, expusă și în volumele anterioare, pare un bagaj existențial nu doar structural, ci de-a binelea destinal. Tatiana își bravează, de fapt, drama și contorsiunile de psihisme, aruncîndu-le, de-a valma, iritată și exasperată, într-o sintaxă oralistă, fără respect față de ”noblețea” poetică și față de religia inefabilelor. Poemele (în realitate, un singur poem secvențiat) merg ca o vîrtelniță confesivă de neoprit, prinzînd în vîrtejul lor – programatic neglijent – incidente cotidiene, confesiuni de canapea psihanalitică, referințe culturale și mai ales un jet de depresivități denunțate ca exorcizare ratată. Pe copertă, Răzvan Țupa zice – corect – că rostul poemelor constă în ”gestionarea insuportabilului”. Așa e, doar că ”gestionarea” nu duce la vreo domesticire a exploziilor anxioase, ci mai degrabă la o accelerare a lor. Secvențele derulează episoade din această saga a strivirii psihice, dar niciunul nu consumă nimic din fondul traumatic, unul care rămîne parcă intangibil și rezistent la orice tratament. Poetica Tatianei e, în principiu, una profilactică, o poetică de tratament, dar una cu eșecul garantat. Nu există leac și nici lecuitor pentru un psihic strivit și devastat, atît de fragil și expus încît toate îl lovesc și-l rănesc. ”Ranchiunos sentimentală”, totdeauna folosind unități psihice tensionate de un conflict interior dus la paroxism, Tatiana șarjează realitatea șarjîndu-se și pe sine, cu un fel de iritare acută și de sine și de lume, dar și față de propriul text ca atare (spre a nu mai pomeni de rîca față de marile autorități): ”mie-mi spui ce țup țup țup ai făcut pe/ teren menon și virtutea tu și/ direcționarea sbagliata cu intenție de/ înfrumusețare spre ușa parte din capul/ tău socratic aplecat peste lumina în care/ îi puteam vedea pe toți zicînd nu în față/ se aglomerase băi băiat, băi băiat/ demultiplică a zis și vînzătoarea și a/ numărat mai puține mandarine decît/ știai tu că am plombe puse că n-ai/ întrebat și tu asta vreodată din politețe” etc. Engambamentele rupte provocator țin și ele de strategia iritantă a textului, căci Tatiana nu e doar iritată, ea vrea să fie și iritantă. Nu-i de mirare că uneori e atît de caustică încît trece direct la pamflet și la un fel de bravade cinice: ”memoria face guler ca berea duminica/ autres langages reconfortantă admitere/ că tu nu greșești ție îți place să o faci/ admite că permanența e efemeră și/ cuvîntul căcat are rost aproape/ suplinește tot cînd nu mai poți vrei/ aminti ceva care ar trebui scos din/ așternut și pus la uitat” etc. O spovedanie iritată, nervoasă și provocatoare, confesiunea Tatianei nu e doar una fără milă de sine, ci de-a dreptul o confesiune-denunț: ”de pe la 14 ani marele meu deziderat a/ fost și este să arăt ca o otreapă dar să fiu/ cultă de mîine o să-ți vină să scuipi pe/ mine după ce ai citit asta și o să mă/ bucure” etc. ”Plurilingvismul lui Bahtin”, invocat, e folosit nu doar în fatalitatea lui inconștientă și imanentă, ci și ca manifest literal, căci adesea Tatiana vorbește în limbi sacre – englezește, desigur -, acolo unde româna nu mai face față (româna e o limbă handicapată, nu doar brudie, ca pe vremea lui Cantemir, vor să demonstreze poeții de azi). Denunțul de sine e doar o notă în denunțul general al vieții, apreciată în termeni rezoluți, de maximă decădere: ”zace viața asta ca o flegmă înghețată pe/ un trotuar glorios de unde urmăreai/ corbii care se uitau în case” etc. E o dezamăgire atît de virulentă încît izbucnește mereu în asemenea pamflete. Dar toată această șarjă se trage din drama fragilității jucată ca provocare răzbunătoare: ”nu vei învăța niciodată să te iubești de/ aia ai nevoie de încă un om”. Numai că acest om nu există. Așa că drama fragilității devine cea a excluderii, a închiderii într-o singurătate transformată în celulă asfixiantă.
Ce-i drept, tot acest spectacol al defulării ca provocare se petrece deasupra unui strat de nostalgii luate în răspăr (de regulă, chiar în derîdere) și multe din spusele prea pe șleau ale Tatianei trebuie citite pe dos, cum e, bunăoară, cearta ei cu Bachelard, relevantă tocmai pentru nostalgia unei case bachelardiene. Dar fie că sînt citate în direct, ca erupții de psihisme înnodate și învălmășite, fie că sînt parade transparente pentru nostalgii, depozițiile Tatianei aduc o dramă crudă a fragilității strivite și sfîșiate.