Poezia de extaze

Nu știu dacă n-am spus cumva o vorbă prea îndrăzneață zicînd despre Nicolae Ionel (cînd am comentat unul din volumele sale de poeme dintre cele apărute în 2020, Artere de cer) că e un Efrem Sirul român. Dar chiar dacă voi fi exagerat, nu mi-am dat seama și, oricum, sînt și azi de părere că așa e. Între timp Nicolae Ionel a mai adăugat bibliografiei sale lirice (dar și celor din alte domenii – folcloristică, doxologie, teologie – și nu doar) cîteva (ba chiar multe) volume, într-un fel de iureș neîntrerupt al suflului. În avalanșa sub care e prins poetul nici nu sînt sigur că recentele Stihinice stihiri (Editura PIM, Iași, 2024) e primul volum din acest an. Anii poeților nu sînt la fel iar dacă unii trec prin ani de secetă, altora vocația li se revarsă în ritm de inundație. E și cazul lui Nicolae Ionel. Dacă stau să iau seama la precizările cronologice – și locative – de sub poeme, poetul e surprins de febra entuziasmului creativ/mărturisitor/imnic te miri unde, pe stradă, la hotel, la birou ș.a.m.d. – și n-are încotro decît să transcrie pe loc extaza care-l copleșește. Sînt poeme scrise la comanda imperativă a acestei febre, a acestor spasme extatice – a acestor revelații năprasnice, la urma urmei. Poemele lui sînt niște epifanii ale logosului cărora nu le poate opune nici o rezistență și nici nu le poate amîna sub nici un pretext. Sînt somații imediate transpuse în abrupte instantanee ale extazei. În puține cazuri, notate și ele scrupulos, poetul mai are curajul să revină asupra acestor fulminanțe ale stării. Deși transcrie eposul extatic sub forma unor fulgurații, Nicolae Ionel transcrie, de fapt, una și aceeași stare de implozie imnică, așa că unitatea poeziei lui – vizibilă din anii ’80 și pînă azi – e una aproape repetitivă. Morfologia extazului e poate, de la sine, tautologică. Oricum ar fi, mai rar o asemenea identitate cu sine. În orice caz, poemele trăiesc din aceeași incandescență și din același vertij ascensional al spiritului, dar și – la el – al cărnii (mereu în transfigurare, mereu în transă de spiritualizare). Un singur poem scrie, în fond, Nicolae Ionel, dar prezentat într-o mulțime de variante și ipostaze. Repetitivitatea e oarecum fatală și, desigur, liturgică. (Poate din această cauză și comentariul meu de acum e aproape tautologic, nu doar față de cele anterioare, ci și față de comentariile altora, aflați cu toții cam în consens. Nici n-am iluzia că voi spune ceva nespus).

Catalogul de beatitudini consemnate instant și care survin cu imprevizibilitatea vîntoaselor iscate din senin nu-l găsește însă pe Nicolae Ionel chiar nepregătit. Ele vin cu atîta furie extatică încît parcă lovesc topica normală cu un fulger și o dislocă asemeni unei explozii. În realitate, poetul avea pregătit de la bun început un instrument topic derutant, o vîrtelniță care dădea impresia că învălmășește fraza – și frazarea –, ținîndu-și cititorii într-o continuă acțiune de reordonare a enunțurilor, de reorganizare a lor pe linia vorbirii obștești, cursive. E un fel de poticnire a cititorului chiar în pragul vertijului în care e atras, o somație de veghe și alertă ”gramaticale” înaintea beției la care a poftit și a narcoticelor grației în revărsare. Nu-mi dau seama cît profit de intensitate scoate Nicolae Ionel din această dezorganizare metodică a topicii, dar sigur mobilizează atenția cititorului și induce prin intermediul ei o cotă de ermetism (măcar aparent). Dau de exemplu unul dintre primele poeme, recuperate aici (scrisă în 1976), din care se vede deja topica amețită de entuziasm – și așa va rămîne de-a lungul tuturor volumelor: ”Îmi verb din verb/ și foc din elemente/ irupe-n mîini. Genezică/ substanța sunt/ a sempiternei vreri/ Stihinice stihiri/ mi se din centrul/ vorbindu-se-al puterii -/ acum deschid/ în inimă-erupte/ artere de cer”. Irupțiile și erupțiile reprezintă scala stărilor în toate volumele, de parcă temperatura la care poetul trăiește e una de permanent cataclism revelator.

Despre vuietul prezenței divine scrie, aproape exclusiv, Nicolae Ionel. Iar acest vuiet devine numaidecît o cîntare de laudă, un imn, nu ”încăpător”, ci fulgerător, o fericire a iluminării paroxistice transpusă în semne de exclamare: ”Cum să nu fi/ Dumnezeule fost/ toată-n toți vecii/ fericia din care/ cînt al dumnezeirii/ au izvorît/ toate ființele!” O psaltire beatitudinală proclamă, cu glas tare, cutezător, Nicolae Ionel. La fel de electrizate de entuziasm sînt și rugăciunile prin care poetul își invocă deplina spiritualizare, sublimarea sa într-o pură mireasmă a dumnezeirii: ”În sevele curg ale tale/ arterele mele/ Crengi brațele-acestea-n/ tine dau flori/ O, de-aș rămîne/ numai mireasmă!”. Temperament de mistic exaltat, Nicolae Ionel își trăiește febrele iluminării cu entuziasmul fericirii absolute, al ebrietății divine suprasaturate, transcrisă cu un fel de ”sintaxă a fulgerului”. Cuvintele lui par a lua foc în vreme ce le citești.