Al. Cistelecan
E ceva vreme de cînd, ajunsă-n rîndul lumii și România și oferind și ea servicii și bonificații creatorilor de toate artele, rezidențiatele, taberele de creație (unele tematice), proiectele centrate pe o temă și concursurile orientate (multe spre beatificarea plaiului ori spre beatificarea cerului și multe din ele continuînd Cîntarea României) au reușit să concureze vechile cenacluri și să contribuie (după buget) la mersul literaturii. Rezidențiatele nu impun de regulă restricții, dar cam toți rezidenții se simt datori – pe drept cuvînt – cu recunoștință și părăsesc locațiile cu un mănunchi de omagii, pre versuri ori nu. Taberele de creație (cele tematice în mod imperativ) invită/angajează niște meseriași care, în principiu, pot executa orice lucrare, avînd, cum s-ar zice, un talent disponibil și abilitat. În ambele cazuri e vorba de un fel de poezie contractuală (în cazul rezidenților, de bună voie și nesiliți) care poate intra în străvechea clasă ocazională în sens strict. E, la urma urmei, o poezie comandată, așa cum artiștii (mai puțin scriitorii, dar și ei destui și de destule ori) au lucrat dintotdeauna – și nu fără mare folos de artă. Zic asta ca să nu pară că e neapărat o rușine scrisul la comandă. Problema acestor scriitori de tabere – mai cu seamă poeți – constă în capacitatea de interiorizare a temei asumate, transformarea temei primite în temă personală. Ori măcar surdinizarea suspiciunii că e vorba de un fel de mercenariat de atelier susținut de mecenați. Iar aici, fiecare cu norocul (sau talentul?) lui.
Din cîte văd pe manșeta ultimului ei volum (Aproape înțeleasa fericire, Editura Cartea Românească, 2024), Casandra Ioan s-a bucurat de rezidențiate și proiecte – și nu degeaba. Dar nici ea, măcar că sensibilă, trăind practic (în) miraje și vibrînd de duioșie, n-a reușit să-și aproprie atît de intim temele primite încît să facă din ele temele ei personale. Sesiunile de la Aiud s-au lăsat doar cu o poezie de vizitator, departe de a fi – cum zice Liliana Ursu în prefață – ”un zguduitor document liric cu intensitate de flacără”. Ba dimpotrivă, chiar în mijlocul penitenciarului, Casandrei îi vine pofta de joacă aliterativă și de incantație omofonică: ”Amfibii pe tibii,/ Scoruși pe la uși,/ Rodii prin zodii,/ Manej în gîtlej,/ Vaer în aer,/ În ochi – caracatiță subțire,/ În gînd – regăsire”. O încercare de identificare cu osîndiții de acolo face în Aud, Aiud!, poemul pe care se bizuie constatarea Lilianei, singurul care încearcă să transpună vizita într-o evocare carcerală (dar se vede și acolo că locul Casandrei nu e în infern). De stări ”zguduitoare”, de altfel, Casandra nici nu e capabilă, iar poezia ei desfășurată pe un fundal arcadic și concretizată într-un idilism peisagist trage direct la reveriile contemplative. Bună parte din poeme – și partea cea mai bună, aș zice – e construită pe principiul pelerinajului, fie că e vorba de popasuri la mănăstiri, fie că e vorba de contopiri bucolice în peisaj. Un fior religios, dar stăpînit, discret, trece prin cele dintîi, dar răsfățul deplin al Casandrei constă în suava extază a topirii în peisaj și în levitația de la capătul contopirii: ”Acoperită de buburuze, stau în iarbă.// Soare intens, orizont albastru, spălat./ Ușurimea unor fluturi albi atingîndu-te.//…// Două ciute privesc atent peste umăr,/ Apoi saltă/ Prin iarba înaltă.// Inima – o buburuză obișnuită,/ Neagră în cîteva puncte,/ Deprinde azi zborul -/ Exercițiu de voință aparent solitar,/ Urcușul verde, vertical,/ Apoi desprinderea de pămînt.” (Duminicile în patria ta). Armoniile, topirile de sine sînt temele autentice ale Casandrei, momentele de răpire celestă și de invazie nevăzută, dar trăită, a iubirii ca principiu al lumii: ”…// Acum o iubire vastă irumpe/ În tijele păpădiilor,/ În galbenul lor crud, aprins,/ În fiece fir de iarbă.// Fiecare e liniștit în spațiul lui,/ Comunicînd osmotic.// Catapeteasma dintre vii și morți s-a rupt,/ Toate vămile au căzut./ O inimă uriașă îi însuflețește pe toți” (Aerul). Vine ceva din cîntările de armonie extatică ale Anei Blandiana în cele ale Casandrei. În realitate, Casandra sub un asalt al idilicelor trăiește și scrie iar ”agresiunile” la care e supusă sînt, fără îndoială, cele mai suave și mai euforizante din cîte se pot face: ”Ficțiunea este…/ Tocmai cînd am început să scriu,/ un fluture alb s-a așezat pe stiloul meu/ și m-a oprit.// Ficțiunea este…/ Tocmai atunci o pală de vînt/ mi-a smuls din mînă coala de hîrtie/ și n-am putut continua// Ficțiunea este…/ Tocmai atunci o mămăruță/ a început să-mi traverseze exact prin mijloc/ foaia pe care scriam// Realitatea este…/ Deodată toate s-au liniștit/ și, odată cu ele, și sufletul meu” (Deturnare). Cu scris de mămăruță își scrie și Casandra majoritatea poemelor: delicat, fragil, gata să zboare din pagină. Dar într-o stilistică de cochetărie, ca să nu dea în eufemistica imediată.
Se poate-ntîmpla ca uneori ”cerneala” să fie ”dizolvată cu lacrimi”, dar foarte rar și chiar și atunci Casandra e destul de predispusă la hîrjoană și autoironie ca să nu meargă pe lacrimogenie. Nici cînd e o Penelopă casnică, nu se panichează, căci există întotdeauna un happy end: ”Fac de mîncare și te aștept./ Spăl hainele și te aștept,/ Calc hainele și te aștept,// Mă îmbrac în ceea ce suntem/ Și cald palmele-mi/ îți îmbrățișează mijlocul”. (Te aștept). Oricum, nu e niciodată prilej de spaimă, căci el e prezent ca o infuzie în celule (deși la Casandra erosul, tandru și mîngîios, n-are corporalitate și nici pasionalitate): ”M-am uitat în celule/ Și chipul tău era în fiecare din ele” (Iubire). E, într-adevăr, cum zice Liliana, o poezie de ”o simplitate polifonică”, dar cu o polifonie insinuantă, persuasivă cu tandrețe – și lirică și afectivă. Dacă s-ar putea, Casandra s-ar lăsa ridicată în aer de fluturii ei albi.
