Poeme tematice

O lumină de candelă străbate toate poemele Monicăi Pillat. Chiar și peisajele lumești – fie de artă, fie de natură – sînt conturate cu un fel de pietate care transformă descripția în laudă și adună piesele într-o discretă cîntare a creațiunii. Confesiunile, la rîndul lor, sînt atît de sfioase încît par ieșite dintr-un fond de evlavie, nu doar de reticență. Ce-i drept, partitura principală de stări, deși nu lipsesc nici notele elegiace sau doar nostalgice, ține de insinuanța iluminărilor și de frăgezimea epifaniilor abia întrevăzute, dar intens trăite. E un ritm de binecuvîntare care susține elanul acestei poezii timide în reculegere, dar învăpăiată în mărturisiri. Clipa de grație în revărsare e, de fapt, tema mereu reluată a simfoniei discrete la care lucrează Monica Pillat, tema lor regentă. Din aceste momente a ales acum Monica Pillat un volum tematic, o mică antologie (cu destule inedite) elegant artizanată și decorată cu detalii din acuarela Nașterea Domnului a Mariei Pillat-Brateș – Colinde și daruri de veghe (Editura Spandugino, 2023). E abia un libricino configurat pe algoritmul Crăciunului și pe – parțial – modelul colindei ”profane”, după cum ne spune prefața Vioricăi Nișcov.

Firește că de o poezie a miracolului și a epifaniei lui e vorba, și în poziție centrală (un fel de poziție centrală difuză) stau poemele marianice. Dar, oricît de riguros tematic ar fi fost alese poemele, ele se desfășoară pe o claviatură amplă de stări în care gradația iluminării merge de la simpla boare divină la violența copleșitoare a prezenței. Iluminarea e uneori atît de intensă încît se transformă în panică sacră, precum în Psalm: ”Prea mult, prea larg e tot ce-mi dărui,/ De-atîta bine mă cutremur,/ Nici nu mai știu cum să mă apăr;/ Iubirea Ta vine ca marea,/ De pretudindeni să îmi smulgă/ Ultima stîncă de sub talpă,/ Lumina stă să mă sfîșie.” etc. De regulă însă prezența divină se manifestă ca grație de-a dreptul materializată, dar fără violența cutremurului: ”O adiere de departe/ Mi se apropie de obraz/ Și o iubire fără nume/ Vine ca ploaia din înalt.// Ce se aude nu sunt șoapte/ Bătînd în suflet ca-ntr-un geam,/ Ci picături de îngeri care/ Îl răspîndesc pe Dumnezeu” (Adiere). Nu poate lipsi din claviatură nota de invocare, spaima de părăsire și rătăcire: ”Deschide poarta, Doamne,/ Mi-e frig, sunt rătăcită,/ Ia-mă la Tine-n suflet/ Și ține-mă aproape,/ De-atît amar de vreme,/ N-am mai simțit lumină” etc. (Deschide…). Dar nu din dramatica credinței trăiește poezia Monicăi Pillat, ci din grația ei revărsată deopotrivă peste lume și peste poetă: ”Din corul fulgilor de nea/ Care veneau la colindat,/ Ieși un înger cristalin/ Și se lăsă pe mîna mea.// Părea un fluture desprins/ Din luminișul altui timp,/ De care-abia îmi aminteam.// A stat cu mine pînă cînd/ Am devenit numai văzduh/ Și-apoi lăuntric a zburat” (Tainic). La dialectica acestor zboruri – și prezențe – ”lăuntrice” e atentă cu deosebire Monica Pillat și la procesele de diafanizare/spiritualizare produse de ele. Nu însă fără a vedea și ce se întîmplă pe-afară: ”Pe cer trece o Stea călăuzind,/ Lumea se uită însă pe mobil/ Ori la vitrinele cu cozonaci” etc. (La colindat). Monica Pillat n-are însă ochiul neîndurător pentru decăderea lumii și nu se exersează în reproșuri sau pamflete. În sufletul ei e mereu un zumzet divin și din lucrarea lui rezultă, inevitabil, un presepio: ”Pictez întîi, deasupra, Steaua/ Și lemnul se preface-n cer,/ Mai jos – un staul unde Maica,/ Lîngă un bou și un asin,/ Ia-n brațe Pruncul. La o parte,/ Stă Iosif, cel îngîndurat, și pe peretele din dreapta,/ Văd vîlvătaia unui înger;/ De-afară, simt cum se apropie/ Să bată-n ușă trei păstori/ Și o lumină le deschide” etc. (Icoană pe lemn). Clipei de grație îi face, de regulă, Monica Pillat, portretul (aici după un decalc blagian): ”E-atîta liniște în mine,/ Că îl aud pe Dumnezeu/ Cum se oprește să respire/ În tinda sufletului meu” etc. (Liniște). Calendarul acestor clipe e, de fapt, cuprinsul volumului de acum, calendar focalizat pe miracolul Nașterii și pe iradianța luminoasă a Crăciunului.