Cînd i-au apărut (în 1938) Plaiuri-le oltenești, Perpessicius era convins că acestea ”constituie afirmarea categorică a unuia din cele mai înzestrate talente ale literaturii noastre feminine” (Opere, VIII, p. 177). Perpessicius era întotdeauna generos, dar niciodată nu exagera mult. Nici în cazul Piei Alimăneșteanu, care era atunci la a treia carte. Cea dintîi – Însemnări din timpul ocupației germane (1929) – nu avea pretenții literare, decît cele implicite unei mărturii pe viu, consemnată de un om cu gusturi rafinate, construite pe o cultură literară evidentă chiar și aici, unde literatura nu era în cauză. Pe bună dreptate precizează Monica Pillat, în prefața ediției de Opera omnia (Editura Spandugino, 2024) pe care o îngrijește, că ”scrierea Piei e frustă, neprelucrată” și că ”ea izvorăște direct și spontan din experiențele ei personale” (p. 14). Despre portanța și importanța documentară a acestui jurnal ținut (cu unele zile sărite) de-a lungul anilor de ocupație (1916-1918), Georgeta Filitti notează (în O observatoare implicată, Pia Alimăneșteanu, cuvînt introductiv la Însemnări din timpul ocupației germane, p. 36) că el cuprinde ”elemente esențiale pentru înțelegerea acestui răstimp crucial din istoria noastră”. Fără îndoială că așa e, căci Pia raportează direct realitățile cotidiene, cele prin care trece propria familie în primul rînd (lăsată în capitala ocupată ca semn că prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu vrea ca propria familie să împărtășească soarta propriului popor), dar și, desigur, fapte care privesc pe alții și pe toți cei rămași pe loc.
Notițele încep cu intrarea armatei germane în București și surprind nu doar panica populației, ci și haosul acelor zile. Bunăoară, la întoarcerea de la spitalul în care lucra, Pia dă peste ”un batalion de infanterie română” care poposea liniștit lîngă o cișmea, ofițerii fiind convinși că nemții ”sunt departe”. (p. 46) Abia alerta Piei i-a pus în mișcare. Evacuările, arestările, brutalitățile, perchezițiile și rechizițiile au devenit brusc elementele vieții cotidiene, Pia fiind de-a dreptul terifiată de comportamentul germanilor: ”Niciodată nu mi-aș fi închipuit astfel. Militarismul ce li se infiltrează în sînge, de secole, a stins într-înșii orice coardă umanitară; nu mai sunt decît o mașină de război” (p. 50). Porniți pe pradă și rechiziționînd tot – dar mai ales furînd tot, mobilier, haine, tacîmuri etc. -, nemții i-au îngrozit pînă și pe aliații lor, turci, bulgari, unguri, de care bucureștenii își făcuseră spaimă mai mare. Un soldat turc o și spune: ”Dv. nu voiați să luați în gazdă ofițeri turci, de teamă să nu vă prăpădească casele. Rău ați făcut, căci nimeni nu pradă ca germanul” (p. 140). Același lucru îl spune și un militar ungur: ”Ne trimit pe noi pe front și ei stau aci să fure în dreapta și stînga” (p. 149). Ceea ce nemții și fac: ”i-au luat plapuma de mătase de pe pat, paltonul /…/ din cuier” (p. 91). Sînt și furturi mai metodice, organizate, ”oficiale”, nu doar spontane, cum e cel al documentelor slavone din Biblioteca Academiei, de unde un ofițer neamț și unul bulgar ”au plecat /…/ cu mașina încărcată” (p. 92). Nu fură chiar toți, căci unii dau exemplu de bună purtare, cum e Mackensen însuși, care și-a cumpărat ”cusături românești” de la magazinul Albina, după ce ”s-a tocmit cît a putut” (p. 85). Dar din același magazin ”guvernatorul von Tülf” își însușește ”marfă de 5.000 lei” fără să clipească (idem). Nu se lasă mai prejos nici bulgarii, care au încercat să fure pînă și moaștele Sf. Dumitru, încărcate în ”două automobile” interceptate însă pe drum (p. 211). Jafurile se făceau riguros: ”au căutat amănunțit, desfăcînd păturile, scormonind dulapurile, rufă cu rufă, carte cu carte din bibliotecă, podul, cămara, sobele” (p. 159). Jurnalul Piei notează toate măsurile dispuse de germani pentru reglementarea vieții cotidiene, de la mersul tramvaielor (”Tramvaiele nu mai pot circula pentru români decît dimineața de la 7 la 8, de la 12 la 3 /…/ și seara de la 7 la 8 și numai linia ce duce la gară”, p. 64) la schimbarea calendarului și suprimarea sărbătorilor: ”Sărbătorile de Crăciun ale noastre și Anul nou sunt suprimate prin faptul că, de poimîine înainte, este 1 ianuarie pe stil nou și se adaptează calendarul” (p. 69). Nu puteau lipsi condițiile în care erau ținuți arestații din rîndul notabilităților și elitei: ”li s-au luat toți banii și au fost închiși, fiecare, într-o chiliuță în care nu puteau face 6-7 pași. Mîncarea le-o trecea soldatul pe ușă. N-aveau voie să deschidă fereastra decît dimineața, pe cînd li se curăța odaia” (pp. 67-68). Și nici regulile de comportament față de oficialitățile de ocupație: ”consilierilor comunali nu le este îngăduit să stea jos pe scaun cînd vorbesc cu un simplu soldat german. Trebuie să stea în picioare în fața lui” (p. 81). Reglementările cuprind scrupulos toate aspectele vieții cotidiene, inclusiv rețeta de cozonaci: ”Cozonacii și prăjiturile sunt interzise, afară de sîmbăta și miercurea, și atunci în următoarea proporție: 500 gr făină, 200 gr zahăr, unt deloc, ouă” (p. 96) și condițiile de dormit: ”se lasă o singură plapumă de om, copiii pînă la zece ani nu sunt socotiți, neavînd nevoie” (p. 101). Comisiile de rechiziții erau, firește, însoțite de cîte un reprezentant român, așa că într-o zi Pia s-a trezit cu însuși Gala Galaction la ușă, conducînd o delegație de rechizitori (p.120). De regulă însă nu era vorba de asemenea celebrități supuse umilinței, ci de simpli funcționari.
Cu filogermanii Pia duce o lungă polemică, mai neîndurătoare cu ei decît cu dădacele și guvernantele de origine germană (care ”se plimbă acum nerușinate la brațul ofițerilor și soldaților, în blănurile de samur rechiziționate din casele stăpînilor”, p. 78) ori cu ”lucrătorii germani”, cu toate că aceștia ”sunt spioni în casele unde lucrează” (p. 131). Iese și în public, trimițîndu-i lui Stere, la Lumina, două scrisori pline de imputări. Rupe legăturile de prietenie cu doamnele din înalta societate care erau filogermane (inclusiv cu Martha Bibescu) și urmărește atent toate manevrele politice ale taberei, inclusiv referendumul pe care se străduia P.P. Carp să-l organizeze pentru detronarea regelui. Ruptura din societatea românească părea destul de adîncă și Pia nu poate înțelege cum pot exista români care să opteze pentru tabăra Puterilor Centrale. Se vede însă că în mijlocul societății românești era o adevărată prăpastie și că se pregătea soarta de trădători a celor care colaborau cu germanii. Dar relevanța principală a jurnalului rămîne consemnarea vieții cotidiene și a abuzurilor cotidiene. Penuria de alimente e notată în termeni dramatici: ”Alimentele se găsesc foarte greu. Nici mălai, nici pîine nu poți obține cu carteluri” (p. 134). Peste toate, găști de soldați îi jefuiau pe țăranii care mai veneau cu produse în capitală: ”Țăranilor, cînd vin la tîrg cu cîte ceva, li se sechestrează marfa de către soldați în bande, la periferie” (idem). E o apocalipsă adevărată: ”S-au găsit copii morți pe străzi de frig și de foame” (p. 109). Pe măsură ce frontul german se împotmolește, jaful devine și mai sistematic: ”Se rechiziționează din biserici clopotele și argintul de pe icoane” iar ”cheile de la toate bisericile au fost luate de germani” (p. 150). Cine nu era angajat de ”comandantul german” ori era demis din funcție primea o amendă de ”30.000 lei” și ”trei ani de temniță”. Corupția devine endemică: ”orice afacere trebuie mituită, nici bilet de tren nu poți lua fără bacșiș” (p. 161). Țăranilor li s-a interzis să iasă din sat – ”afară de duminica” – pentru altceva decît ”pentru munca cîmpului” (p. 165). Prefectului de Ilfov i se alocă prizonieri (români) pentru a tăia lemne de foc din pădure, dar ”în timpul acesta s-au rechiziționat toate securile” (p. 165). Iar cel care ”va cumpăra de la militarii Puterilor Centrale alimente, zahăr, carne etc., va fi pedepsit” (p. 166). E un tablou în care detaliile conturează un infern cotidian prin care Pia trece simțind, cum zicea chiar la începutul jurnalului, cum ”îmi sîngera inima” (p. 40). Notațiile sînt însă sobre, concise, concrete, focalizate pe fapte.
Parabola Brătienilor, care trec de-a lungul anilor/istoriei de la acțiune la artă, e ilustrată nu doar de ramura Pillat, ci și de Pia. Dobrogea. File trăite din 1936 e o culegere de schițe și portrete cu fir biografic, o expoziție de tablouri cotidiene desfășurată ca o panoramă multietnică (cu siguranță premeditat așa, căci Pia pictează toată galeria multicoloră a Dobrogei). Intenția etnografică e vizibilă prin căutarea anume a culorii (culorilor) locale și a personajelor care o/le ilustrează – turci, rusnaci, coloniști români, țigani, bulgari, tătari – ca pe ”o țară cu desăvîrșire orientală” (p. 221) și care, crede Pia, ”își va păstra de-a pururi farmecul luminos al Orientului” (p. 222). Își caută personajele (nu le inventează) pentru pitorescul lor și pentru ”reprezentativitatea” etnică și e o maestră a portretelor, în care amestecă trăsăturile fizice și costumația, migălos inventariate, cu nuanțe psihice deduse pe loc. Toate portretele sînt pregnante și din inventarul personajului nu lipsește nimic, ca dintr-o fotografie ce relevă toate detaliile: ”Era într-însa ceva neobișnuit, respingător. Își ascundea vîrsta, zbîrciturile de pe obraz cu boia roșie, pusă cu de-a nemiluita. Părul scurt, și el cănit în negru, era legat împrejurul capului cu o panglică lată, verde. La ureche îi atîrna o floare de mușcată și trupu-i gras, scund era învăluit într-un șal de mătase trandafiriu, cu ciucuri aproape pînă la glezne. În picioarele desculțe purta papuci” (p. 345). Aceeași scrupulozitate picturală e investită și în descrierea cadrelor, fie că e vorba de interiorul unei locuințe, de harababura dintr-o curte ori de pe o stradă sau de tablouri de grup: ”Erau cîteva căruțe deshămate și trei corturi, printre care mișunau, țipau, rîdeau, se zbăteau femei și bărbați în zdrențe, copii despuiați, cai, măgari, cîini, purcei, pînă și pisici, din toate dobitoacele. Adevărată corabie a lui Noe.” (p. 359). Nu lipsește însă nici interesul epic îndreptat îndeosebi spre faptul divers (Rodica Șuiu o și numește, în Dicționarul general al literaturii române, A-B, ediția a II-a, p.178, ”cronicar de fapte diverse”) și spre scene picarești. Alături de pictură, incidentele narate concis, dar pregnant, contribuie la etalarea caracterului (nu doar etnic) al fiecărui personaj din catalog (cu toate că – vorba Rodicăi Șuiu, p. 177 -, sînt ”prea puține variațiuni de la un text la altul”). E, într-adevăr, o evidentă monotonie compozițională care se întinde și în Plaiuri-le oltenești și în Prin Cetatea lui Bucur din 1940, căci Pia se poartă fie ca un reporter, fie ca un turist. N-are suflu epic și lucrează doar în fulguranțe și instantanee. De altfel, după cum zice în Trecutul viu (1940), romanele nici nu-i plac: ”Romanele nu mi-au plăcut niciodată. Acum, cu vîrsta, îmi plac din ce în ce mai puțin. Sunt reflexe insipide ale vieții noastre”. (p. 780). La romanele realiste se referă, cu siguranță, dar structural i se potrivește, oricum, mai degrabă lirismul. Și face cîteva probe, prin toate cărțile, dar mai ales în ultima, de vibrații lirice, fie cînd pictează peisaje (montane, marine ori de pustă dobrogeană, nostalgice toate), fie cînd face portrete meteorologice. Se reprimă însă și se întinde doar strict funcțional cu asemenea efuziuni. Altminteri, e o platoniciană convinsă în conceptul de poezie: ”Poetului însuși îi îngădui puțin merit pentru operele sale. El este un instrument, versurile sale, cum spune Platon, nu-i sunt inspirate de artă, ci, asemenea unui lanț magnetic, îi sunt transmise de o putere divină, pe care el o transmite publicului” (p.789). Cam așa ceva crede și Ion Mureșan. Marele artist rămîne natura ca atare, pe care ”nimic nu o redă, nici pictura, nici poezia” (p. 791). Așa că Pia profesează contemplația în stare pură.
Etnografie face și mai metodic în Plaiuri oltenești, unde, zice Perpessicius, ”redactează portretul sufletesc al Olteniei”, unul făcut din ”sfințenie și eroism” (op. cit., p. 176). Ce-i drept, bate Oltenia (mai abătîndu-se și peste Olt) cu pietate, idealizînd-o iconografic. Nu-i de mirare, căci prin sufletul ei bătea un pic de sămănătorism: ”Întotdeauna m-am înțeles mai bine cu omul de la țară. Are judecata mai limpede /decît/ cel de la oraș, mai puțin șovăitoare; apoi, e mai copilăros, mai deschis. Îți spune fără înconjur și durerile, și bucuriile” (p. 796). Cu un acord sămănătorist și încep plaiurile: ”Tu ești nădejdea zilei de mîine, Oltenie, căci tu ai păstrat, neatins de neamuri străine, ogorul tău românesc”. (p. 379), vizitate apoi după un plan turistic presărat cu personaje nu atît de ostentativ pitorești precum cele dobrogene, dar nici ele fără șarm local. Arta fotografiei e aceeași: ”Într-un colț, sunt patul și două scaune, într-altul, o masă lungă, strîmtă, în fața căreia îl găsești întotdeauna pe Vlad (olarul de la care Pia voia să cumpere un ulcior, n.n.), masă încărcată de pămînt și unelte. Pe jos, pe ferestre, pe rastele sunt risipite oale întregi și cioburi; peste tot, praf și pete de noroi” (p. 490). Pietatea n-o împiedică însă de la consemnarea faptelor diverse întîlnite: ”Lîngă una dintre căruțe, mai la coadă, un țigan și o țigancă se ciorovăiau, nu știu din ce pricină. /…/ dînsul, înfuriat, a apucat pe unul din copilași de picioare și l-am văzut cu groază dînd cu el în femeie”. (p. 509). Totuși, picanteriile nu mai sînt căutate cu lumînarea.
Maniera evocatoare, care recompune atmosfera vremii prin intermediul unor figuri pitorești, exotice, dar reprezentative, e aceeași și în Prin Cetatea lui Bucur, cu personaje recoltate de prin toate colțurile și stările sociale. Instantaneele epice sînt și aici pregnante; de pildă, Gherghina e un fel de Pena Corcodușa de mahala, surprinsă și de Pia în deplină decădere. Iar paginile de amintiri ale Leliței Anca par luate din scrisorile lui Ghica. Pregnanța instantaneelor e prima calitate a Piei. (Dar nu și ultima).