O șampanie evreiască

Nu știu dacă-i de la sine dat ca umorul unui caricaturist să treacă – încă și mai exuberant – în cele scrise, eventual micro-povestiri –, dar în cazul lui Vasile Dubb așa se întîmplă. Vino cu mine la Ritz (Editura Hasefer, București, 2023) e o carte de vervă și de – aproape – neîntrerupte peripeții narative și ingeniozități textuale. Într-o prefață foarte adecvată (și în gradația entuziasmului), Emil Nicolae-Nadler scoate în evidență toate calitățile acestor povestiri de buzunar, de la ”oralitatea șăgalnică și relaxată” la joaca (nu chiar gratuită) cu ”erudiția” notelor de subsol și de la ”volutele, întoarcerile, nodurile, acoladele” textuale la spectacolul de limbaj și de umor. ”Umor evreiesc” zice prefațatorul (și chiar seamănă cu cel din anecdotele cu evrei), în linia Amos Oz, dar putînd fi și destul de cehesc, în duhul lui Ćapek sau Hrabal. Pe stil vechi, asta ar fi ”familia de spirite” a lui Dubb – și trebuie spus că n-o face de rușine.

Pe jumătate, povestirile sînt cu material evocator, apelînd la istoria tîrgu-mureșeană din veacul trecut și aducînd în prim-plan toate națiile locuitoare, evrei – mai ales –, unguri, români, romi, sași (puțini), precum și locurile/locațiile în care-și duceau viețile (Ritz-ul de aici e un ștrand dispărut după inundațiile Mureșului, dar frecventat pînă atunci de elitele orașului – la elitele feminine trăgea cu ochiul prin gard toată puștimea). Autorul e și personaj – de diferite vîrste –, așa că o componentă biografistă discretă își face din loc în loc apariția, tratată cu o autoironie empatică. De fapt, tot discret, ia parte la unele peripeții toată familia – ca o adiere din Familia mea și alte animale a lui Gerald Durrel, pînă la nepotul Robertuc, cel cu care pune la cale o călătorie în timp. Călătoriile în timp – în cel narativ – sînt frecvente în povestirile lui Dubb, creînd adesea un fel de învălmășeală în care trecutul se pierde în prezent și prezentul în trecut. În doar cîteva pagini, timpurile se amestecă spontan – iar săriturile temporale sînt o gimnastică narativă prezentă peste tot. Un neastîmpăr narativ încurajează cînd flash-urile de memorie, cînd expedițiile detailate în episoade temperat burlești din trecut.

În cealaltă jumătate, e vorba de teme ”evreiești” specifice – motive biblice, cutume, destine ori simple întîmplări picarești. Importantă e însă punerea în ecuație narativă a tuturor acestora, căci povestirile evită calea directă, firul cronologic, și aleg una întortocheată, plină de meandre și eschive. Mergînd, bunăoară, în pețit – în Bătălia de la Isonzo –, pînă să vedem dacă demersul are succes, trecem prin regulamentul talmudic al pețitului și prin amintirile de război ale viitorului socru, problema fiind rezolvată apoi scurt, fără a mai fi dezbătută, iar pețitorul rămînînd dator soției cu cei ”zece sicli” regulamentari de care a fost scutit. Și mai complicată e treaba divorțului evreiesc – din Pînă cînd moartea ne va despărți – în care Lipka are nevoie de votul a 100 de rabini pentru a se putea despărți de Reizele. Umblă după voturi prin tot estul Europei, dar rabinul din Ștefănești refuză să-i dea votul; de la sine înțeles că rabinul va divorța el însuși destul de repede de Șura, dar povestirea ”se blochează” tocmai din pricina acestei femei frumoase despre care nu există date narative: ”Pînă nu ne putem dumiri asupra Șurei, dezbaterea asupra lui Lipka trebuie amînată. Suntem blocați, chiar dacă tot secolul al XXI-lea așteaptă după noi. Nu glumesc.” Astfel de jocuri și de interpelări directe ale cititorului sînt destul de recurente, folosite anume pentru a încondeia în gratuitate povestirile. Ingeniozitățile de toate felurile sînt bucuria scripturală a lui Vasile Dubb și din fiecare face un spectacol narativ ori doar de limbaj. Bunăoară, în Trianon, ma non troppo, unde, ”pe strada Grădinarilor”, ”imperiul cezaro-crăiesc s-a fîsîit definitiv în 25 octombrie 1956”, ingeniozitatea cu care e construită biografia acelei zile fatale constă în cuprinderea într-o singură frază de cinci pagini a tuturor întîmplărilor. Plăcerea colorației lexicale se adaugă acestei efervescențe ingenioase, căci Vasile Dubb se lasă uneori îmbătat de pure incantații lexicale și jocuri de cuvinte, dincolo de rafinamentul cu care se folosește de argoul regionalist (unguresc și românesc). Truculența regionalistă aduce un aer exotic, așa cum și numele personajelor au un oarecare merit exotist. Dar vocabularul local e folosit cu măsură – cu justă măsură –, fără a împinge povestirile de pe nivelul ”intelectual” în cel folcloric și înainte de a avea nevoie de un glosar (ci doar de note de subsol).

Umorul de toate felurile – înregistrate de Emil Nicolae-Nadler – se exersează și asupra unor ”teme” biblice, transformate într-un fel de fantasy. Babel engineering e o mostră de transformare în fantasy a unui important eveniment biblic; dar nu e singura. În general, temele cu potențial religios sînt predispuse la admiterea lor în registrul bufoneriei, sau – dimpotrivă – la contaminarea nivelului cotidian cu o dimensiune sacră. Despre îngeri, de pildă, joacă pe acest compromis între traducerea în umor și supraviețuirea misterioasă a unei prezențe din altă dimensiune, cea a îngerului păzitor, să zicem. Dar nici în asemenea cazuri povestirea nu se înclină spre vreo pantă de patetism ori gravitate, ci rămîne, în pofida mărturiei clare a prezenței, în registrul burlesc: Angela pleacă lăsînd în urmă doar un bilețel scris cu ”pensula pentru rimel”, căci în casa scriitorului n-a găsit nici măcar un creion, menționînd că ”avem dezlegare la farduri.” Cum a remarcat și Eco, ”în Rai poți să te coafezi, dar nu poți face dragoste”. Tot cam așa și la Dubb. (Se poate însă dacă îngerul dă o tură pe pămînt, e concluzia dezbaterii din povestirea lui Dubb).

Temele evreiești, de la mici incidente din viața actuală a comunității la ”drame” ale cutumelor (e voie să-ți legi șireturile în zilele de Șabat?), sînt abordate cu nonconformism și nonșalanță și transpuse în scenete tandru-ironice. Procedura cu aceste mici incidente seamănă cu catastrofele burlești din filmele cu Stan și Bran, căci și la Dubb o cauză neînsemnată provoacă o epopee: găsirea unei suzete tricolore, în Pacificator, produce o zguduire a întregii Peninsule Balcanice. Dezactivarea oricărui indice patetic e atitudinea generală a povestirilor, chiar și atunci cînd e vorba de viața de la Auschwitz, în Mobil ‘944, unde reconstituirea realistă e și aici trimisă în fantasy: deținuții găsesc un mobil cu care vorbesc tocmai cu generalul Dornberger de la Peenemunde. Marile ”descoperiri” ale internetului și ale Inteligenței Artificiale – prin intermediul cărora s-a developat o planetă 33% evreiască ori s-a putut auzi Leonardo da Vinci vorbind cam bădărănește cu Lisa, existînd speranța că se va putea în curînd auzi discuția dintre Dumnezeu și Moise – sînt și ele subiecte de vervă tandru-sarcastică. Unitare stilistic, povestioarele lui Vasile Dubb sînt foarte împrăștiate ca teme și subiecte, dar strîns legate de același duh de umor al povestitorului. Pe scurt, Vino cu mine la Ritz e o șampanie evreiască.