O recoltă subțirică

Cu doar o plachetă (Ca o pictură în cuvinte, Editura Limes, 2024/2025) în care strînge poezii pornind din 1985 pînă azi debutează Mirela Crișan. Ani mulți, dar poeme puține, poate din pricină că Mirela va fi fost prea severă la selecție. În tinerețe, pe cînd frecventa cenaclul clujean ”Excelsior”, unii colegi au supărat-o fiindcă nu folosea ”verbe” în poezii, după cum ne mărturisește în micul Argument. Verbele, de vor fi lipsit atunci, nu-s de lipsă acum, dar Mirela n-a făcut bine luînd seama la reproș. Piesele de pură aglutinare nominală, simple peisaje cotidiene făcute din tușe abrupte, au poetica lor descriptivă – prin elipse, mai dispusă la parada de concrete decît cele în care se și întîmplă ceva: ”Mascaradă. Somn vioi și-o damă-n plin sezon./ Lume răsturnată pe gazon./ Vuiet vechi de lemne sparte,/ Zgomot fals,/ Piersică rumenă și apoi vale./ Salcîm umed și-o floare pe cîmp,/ Glas de copil și-o minge pe dîmb” etc. (Veri fierbinți la țară).  E un carusel de notații care duce la o stare contemplativă reportată cu umor. Asta poate și pentru că atunci cînd verbele fac ceva acțiune o fac puțin cam prea emfatic, umblînd la simulări dramatice și la gesturi brutale, terifice, placate peste delicatețuri: ”Să curgă lin pămîntul galben și fin,/ Flori bete de soc căzute-n ape,/ Să zbiere pustiu, țipăt de fiară s-adape/…/ Să pierzi în cuvinte sălbatica-ți pradă./ Să simți mirosul de sînge cum te îneacă,/ Prin vene subțiri viața să-ți treacă,/ Uitînd simplu și greu cum se scurge într-una/ Sîngele gros, prin vena tăiată cu brișca sau/ lama, totuna… (Morbid). Exaltările de limbaj sînt bune, după Mirela, nu doar la agravarea dramatică a versurilor, ci și la elanurile sentimentale (puține, ce-i drept): ”Ai clădit în mine un Everest./ Eram înaltă ca cerul (sic!)/ Și atingeam cu degetele infinitul…” (Poem de dragoste). Nu i se potrivesc însă Mirelei, care e o poetă cu simț ludic, măcar că nici atunci cînd se joacă nu scapă de ambiția de a turna dramă peste desenul pornit caricatural: ”Seară de seară/ Te-aștept ca-ntr-o gară/ Pustie și trîndavă,/ La colț de hotel./ Și-n mine se naște/ Patima clară,/ Pustie-ntr-o gară,/ Goală și hîdă/ Ce-ncepe să rîdă/ Cu dinți de oțel” etc. (Seară cu iubire neîmpărtășită). Mai ușor se strecoară nostalgia și o umbră de melancolie acolo unde scenele-s tratate mai cu umor, fără să-și impună standarde patetice: ”Se ridică fumul din tigaie, zîmbind vulgar./ Cînd te privesc, surîsul tău se scurge într-un pahar./ Copacii sunt franjuri de frunze și sunt aproape goi./ Străjuiesc parcul neîngrijit. Un chibrit zace pe trotuar./ Cerul murdar zîmbește și el amar.” (Fum de tigaie). Notațiile ne-participative, în care nu se amestecă nici meditații, nici sentimente, fac mai bună treabă lirică decît intriga stărilor. Numai că, deși își asumă premeditat o poetică picturală, bazată pe inventarul de notații, Mirela rareori se poate abține să nu introducă și un agent afectiv (e și o poetă afectuoasă, se vede prea bine în cele două poeme filiale). Notațiile ei sînt, oricum, codificate și moral și sentimental și nu prea ar avea nevoie de accelerări dramatizante; își fac mai bine treaba singure, mai ales dacă sînt contrapunctate cu o tușă de umor: ”Cărare,/ Sunet de pietre încoace și-ncolo./ Soare, cîmp și căldură toridă,/ Raze ce vor să te frigă/ Simplu, sec, fără rost, inutil./ Lumină stridentă, căldură, stupoare,/ Arsuri și dogoare./ Din nou soare și sunet de pietre,/ Trec pe cărare cîteva fete./ Privești și obosești în surdină./ Soare, cărare și pietre/ Parcă ți-e sete… (Sete). Spre partea finală a plachetei, finalurile sînt folosite metodic în contrapunct, semn de asumare a unei tehnici de decomprimare. Dacă n-ar vrea să fie dramatică, Mirela ar picta mai bine.