Al. CistelecanAl. Cistelecan
05.02.2024

O poetă numaidecît simpatică

Callatis nu-i doar un desen de ruine. Sînt acolo și oameni care vor să reanime spiritul vechii cetăți. Primul dintre ei e, cu siguranță, Luiza Cala, deopotrivă pictoriță și scriitoare. Scriitoare și de proză și de poezie – și încă scriitoare harnică și spornică. În cîțiva ani a strîns un raft de cărți, scoțînd și cîte două-trei pe an. Ultima dintre ele (de va mai fi adevărat pînă voi încheia eu însemnarea asta) pare a fi manualul de Yoga sentimentală, din 2022, de la editura Detectiv Literar. Spiritul callatian originar, crede Luiza, a fost adus, definit și impus de Ovidiu, așa că ea se consideră mandatată să-l reanime și reafirme. Nu însă componenta elegiacă, de nesfîrșite lamente, ci partea I a spiritului ovidian, cea cu recomandările din ars amandi. ”Sine amore, nihil est vita”, e axioma de la care pornește și Luiza, pusă drept motto la Mofturile unui gînd de acum doi ani (Editura Ex Ponto). Firește că Luiza nu e o savantă a jocurilor erotice, dar e și ea o practicantă. O practicantă pudică senzual, dar destul de ”impudică” sentimental. Poezia Luizei – cel puțin cea de pînă acum – e prin definiție una deopotrivă naivă și sentimentală (dar nici într-un caz în sens schillerian!). Despre cea din Mofturi…, într-o postfață accentuat empatică (toate textele de escortă, nu puține, fie ele ce-or fi, prefețe, postfețe, extrase – sînt eminent empatice), Monica Andrei zicea că e ”o poezie care se citește ușor”. Întocmai așa e, dar se și scrie ușor, căci Luiza e o vrăbiuță gureșă care ciripește tot timpul. Și tot timpul despre dragoste. Cu multe vorbe, dar nu și cu multă gravitate și intensitate, măcar că unele declarații mai și dau în clocot. Dar spiritul de joacă al Luizei nu le lasă să-și ia avînt în acea direcție și, cînd le prinde – adică mai totdeauna – le întoarce la regimul confesiunii cochete. În prefața – și ea extrem empatică – de la Yoga…, Florin Dochia, observînd joaca de-a ultimul vers practicată în tot volumul, zice că aceste versuri ar lăsa ”toate ușile neantului deschise”. Se poate, numai că pentru Luiza neantul e doar un ring de zbenguială, nu de altceva. Nu excursii prin neant își propune Luiza, ci doar printre micile voluptăți ale frivolității sentimentale. O și spune răspicat: ”Mi-e grea împotrivirea,/ Frivolității i-aș da curs,/ Fără regrete,/ Cu dorințe împlinite.// Ce joc frumos/ Ce moralitate falsă!// E plăcut să fii frivol!” (Frivolitate). Rezon!

Yoga propusă de Luiza e o joacă de-a sentimentul: ”Uneori nu te văd,/ Alteori ești prezent permanent/ În apropierea mea,/ Chiar în mine.// Uneori te admir,/ Alteori te iubesc/ Sau te ignor jucăușă” etc. (Yoga sentimentală). De fapt, nu atît o joacă de-a sentimentul, cît jocuri ale dorinței practică Luiza, care dorință la ea e însăși definiția și substanța iubirii: ”Cînd ai apărut tu,/ M-am redus la dorință.// Tu m-ai făcut iubire./ Sunt iar peste tot/ Într-o nouă formă!// Un element fericit!” (Sunt iar peste tot). Așa, pe strună sentimentală ușoară, lucrurile merg minunat: ”Un mag și o zînă/ Suntem noi doi!// Miroase a minune!” (Un mag și o zînă). Dar chiar și-n delicii frivole pot surveni intensități și primejdii, pe care Luiza nu le ocolește: ”Un gînd indecent/ A poposit în tine.// Era zgomotos, vizibil!// Un vînticel ușor/ Tremura perdeaua/ Dorințelor imposibile.// Un uliu se înălța pofticios/ Spre abisul din mine” etc. (Pocalul ispitei). Între delicii, după cum se vede, lumea are altă gramatică și spre ”abis” trebuie înălțare, nu coborîș. Deși își păstrează mereu treaz spiritul de joacă și de ironie, versurile merg adesea spre o strună vag manelistă: ”Labirint de gînduri/ Tainice/ Mă îmbie iar,/ Tu reverși spre mine/ Freamăt visceral.// Gîndul fără taurul lui Minos!” (Ascunsă sub gîndul tău). Sau prestează involuntar teme psihanalizabile: ”Dorința ta fredelea/ Pămîntul pe care călcam” etc. (Deșertul putinței). Astfel de uși rămase involuntar deschise sînt destul de multe.

Deși cu vocația amorului definitorie, Luiza nu-și uită de lume și, bunăoară, trimite corectitudinii politice cîteva săgeți neprimejdioase: ”pînă cînd a apărut/ Îmblînzitoarea de tauri,/ Adică îmblînzitorul de tauri,/ Ba nu, entitatea care/ îmblînzea tauri!” etc. (Entitatea care îmblînzea tauri). Nici moravurile nu-s lăsate afară, așa că Luiza le spune pe șleau celor care merită: ”E ușor să fii prostit/ Cînd ai sufletul neprihănit!/ La început sunt toți preacinstiți,/ Apoi nimic nu mai pot, devin paraziți” (pot fi vizați și iubiții, nu doar politicienii). Luiza e, desigur, dintre cei cu sufletul ”neprihănit”, care vor să trăiască în candoarea eternă a copilăriei: ”Copilărie, nu pleca,/ Rămîi mereu în sufletul/ și mintea mea!// Minunea este în străfund!” (Copilărie, mai rămîi). (să zicem că ultimul vers nu e atît de primejdios pe cît pare pentru asemenea nostalgie). Nu era de trecut peste războiul de la vecini, așa că Luiza îl consemnează: ”Stă să plouă/ Cu lacrimi de mame rămase/ Fără de prunci, doar cu cruci” (Stă să plouă). Dar nu-s acestea temele de suflet ale Luizei. Dragostea e tema ei suverană – și unică! Restul sînt adaosuri impuse de lume.