O mizantroapă cu suflet mare

‘s puține lucruri inventate pînă acum de – și pentru – literatură cărora Oana Paler nu le-ar putea face față. Dacă nu cu exces de talent (anume zic talent, pentru șicană, căci Oana e dintre cei care l-au demis și i-au dat delete – asta doar ca să omagiez cultul său pentru limba sacră a zilelor noastre), sigur cu unul de istețime și tranșanță (ba chiar casanță atitudinală). Doar să nu fie vorba de ceva sclifoseli sau clișee, căci pe astea nu le suportă nicidecum, nici literar, nici social. Tot ce ar mai putea ține de categoria moftangiilor și a prea-plusului de sine o irită numaidecît, așa că le tratează din reflex cu ironie, caricaturizîndu-le cu vervă, dar oprindu-se în pragul sarcasmului. E caustică, dar nu sarcastică. Nu neapărat din omenie ascunsă, dar activă, ci mai degrabă din eleganță, din stilistica maliției. Deși se poartă și ea ca un illettré provocator și ca un demn urmaș de scriitor-proletar care e pus pe sfidări/denunțuri ale elitei și elitismelor (cum și remarcă, pe copertă, Costi Rogozanu), Oana defilează, de fapt, într-o ținută de cinism rafinat, care tocmai din rafinament practică limbajul de cyber-lumpen cu nonșalanță. Sufletul te face om (OMG, Alba Iulia, 2025) – o sintagmă persiflantă care descalifică toată ipocrizia de inimă și suflet – e un manifest al decepției existențiale (și culturale). Lumea e o decepție desăvîrșită – și comică totodată – pentru Oana, iar decepția – un drog. Dar tocmai pentru că e așa, Oana nu vrea să fugă în alte lumi ci, dimpotrivă, să consume în rații mici narcoza acestei decepții. Nu e, cum s-ar zice, creatoare de alte lumi, ci reporteră a acestei lumi. Poemele ei sînt axiomatic deceptive și susținute de un cinism ce pare a veni dintre increate. Nu e produs de ceva, ci e înaintea tuturor celor produse de o cauză. Dar ce poet (și ce om, la urma urmei) poate profesa deziluzia cu atîta entuziasm și cu atîta radicalitate dacă nu e dominat de anxietatea iluziilor?  (Cioran, mi se va spune poate). Manifestul deceptiv e consecința unei drame a iluziilor peste care Oana a sărit textual, dar nu și subtextual. Mizantropia ei – de ușoară fanfaronadă, Oana fiind un miles gloriosus al deprimării iritate – e o exasperare a compasiunii, iar cinismul – o rană a sensibilității. Sensibilitatea – și îndeosebi retorica sensibilității, poezia cu sensibile – e însă unul din clișeele caricaturizate premeditat. Ai zice că Oana e o poetă fără inimă, fără suflet (pe care l-a și caricaturizat încă din titlu). Dar ia să dea peste o situație care, omenește vorbind, stîrnește spontan compasiunea, să vedem ce face: ”în varianta 1 de lume/ cea care mi s-a dat/ am fost la o serbare școlară/ după ce am aflat că un prieten din gașcă/ are cancer și am simțit cum barca noastră/ începe să ia apă/ insesizabil dar treptat și sigur/ un freeze-frame mood” (Freeze-frame mood). Nu sînt multe astfel de momente în care pe Oana o cuprinde subit panica de propria sensibilitate, dar sînt destule pentru a-i dovedi acțiunea (imediat refulată, desigur, tratată cu desconsiderație și compromisă). Întreaga snoavă din Lisabona, cu parada ei de indiferență simulată și cu pandalii jucate, se încheie cu un clinchet al compasiunii (”așa-i trebe mi-am zis a bătut-o dumnezeu/ pînă cînd și-a ridicat pantalonu/ i-am văzut genunchiul umflat și mov/ și mi-a venit să plîng nu din milă nici/ din oboseală ci doar din ideea că// uite oricînd ți se poate întîmpla/ orice”. Firește că Oana, de cîte ori se trezește că-i vine să plîngă, își reneagă asemenea slăbiciuni, le reprimă imediat și le ”valorifică” refulîndu-le, compromițîndu-le și căutîndu-le alte ”cauze”. Dar un sistem de reprimare și declasare atît de riguros și de prompt e tocmai semnul că sensibilitatea are o fundație existențială și că poate țîșni la orice pretext. Acestei fete cinice îi e rușine de propria sensibilitate și de fondul de compasiune, dar dacă nu le-ar avea n-ar avea de ce se rușina. O anume cultură a rușinii e întreținută de mai toate scenele biografice invocate, căci toate sînt situații lipsite de glorie. Nici o faptă eroică nu-i marchează drumul – afară de eroismul cinismului cu care deconspiră fățărnicia generalizată și micile psihisme aflate în pragul isteriei.

Sclifoselilor de orice fel, dar mai cu seamă celor elitiste, Oana le închină un adevărat pean caricatural în ciclul ”Casa Paleologu”. Ipocrizia cotidiană, fățărnicia, închipuirile de sine sînt teme de moralist care-i ocupă obsesional atenția, dar firește că relevarea lor nu se face ținînd predici, ci doar expunîndu-le în perspectivă caricaturală. Înainte însă de a fi vorba de asemenea pasiuni morale și de a se lăsa prinsă de iritare față de fenomenologia lor culturală ori socială, Oana se lovește de sclifoseala literară ca atare. Și ce gen literar prestează mai multe sclifoseli decît poezia? Nu-și arogă ea statutul de vorbire ”aparte”, menită altui nivel? Nu face ea paradă de evenimente expresive, de cumul de sugestivitate? Acest excepționalism poetic o scoate din sărite chiar în premisa poemelor. Așa că Oana scrie fără nici o pretenție de ritual, reproducînd nu doar realitatea așa cum e, ci și vorbind despre ea fără ifose, cu oralisme de cafenea și despre incidente insignifiante, dar care repercutează epic. Felul ei de a scrie vine, cel mai probabil, din școala lui Sociu, (de nu chiar de la Bodiu; de nu cumva chiar de mai departe, de la Mircea Ivănescu, cel care a ridicat taclalele la ceremonialitate). Oana nu pălăvrăgește însă cu distincție ritualică, dar și ea a șters linia dintre vorbirea ”aleasă”, cadențată, narcotică, și vorbirea pe șleau, stradală și anti-academică. Nu e nici o tranziție de la limbajul poeziei la limbajul cafenelei. E o demonstrație reușită, nu-i vorbă (și nu-i chiar noutate, doar calitativ). Dar problema fiecărui poet nu e atît ”anxietatea influenței”, cît angoasa clișeelor. În mod fatal, de cum un poet deschide gura, proclamă un clișeu. Retorica bulevardieră nu e un clișeu mai venial decît retorica aulică; fiecare produce un fel de ceremonialitate, una reverențioasă, cealaltă ireverențioasă. Punerea unui filtru de cinism peste sensibilitate nu e mai puțin clișeu decît cîntarea direct din sensibilitatea ca atare. Oricum poeților li se concede aprioric un depozit de sensibilități. A le renega înseamnă doar a face existența lor mai dramatică. De ce s-ar fi pornit Oana contra filistinismelor dacă n-ar fi tînjit după autenticitatea umană genuină?! Această nostalgie și-o exorcizează ea în Sufletul te face om. E o șansă compromisă, dar…

Saga cotidianității în care se ordonează secvențele devine o imprecație sublimată și caricată în același timp. Oana scrie din (și cu) exasperare, dar exasperarea ei e reversul grotesc al compasiunii care și-a pierdut obiectul; scrie cu cinism, dar cinismul ei nu e decît reversul sensibilității neconstituționale (în poezia de azi), deși constitutivă (ne dăm cinici, dar, de fapt, ne doare; nu ne pasă de nimic, dar, de fapt, sîntem în continuă alertă); scrie cu ironie, cu detașare caricaturală, tocmai pentru că temeiul ironiei sale e participarea paroxistică. Are ea gura mare, dar mai într-ascuns are și suflet mare. E ceea ce o califică pe această mizantroapă ca fiind una cu inima ofensată și care răspunde ofensei existențiale cu maliție. Una transformată în vervă. Puțini (chiar foarte puțini) poeți cu verva caustică a Oanei.