Al. Cistelecan 
Nu-s deloc puține mărturiile depuse – jurnale, memorii, biografii etc. – de credincioși, preoți simpli sau ierarhi ai Bisericii Române Unite cu Roma despre soarta acesteia sub comunism. E o bibliografie deja consistentă și care continuă să crească, astfel încît martorii care au întîrziat se întreabă, pe bună dreptate, dacă le-a mai rămas ceva de spus. Asta se întreabă și preotul Augustin Giurgiu în Confesiunile unui preot (apărute la Editura Veritas din Tîrgu Mureș în 2019), începute în ”al 72-lea an al vieții mele”, întrerupte apoi și continuate abia după 1980. Confesiunile au umplut două caiete scrise de mînă și un manuscris dactilografiat, pe care le valorifică și le editează profesorul Vasile Conțiu. Nu-s începute cu prea mult entuziasm, ci mai degrabă cu scepticism (justificat de anii în care erau făcute): ”Mă gîndesc că-mi pierd vremea scriind… și așa, cine știe dacă vreun nepot de soră, sau cine se va trudi să citească aceste rînduri”. Nu e încîntat nici de starea propriei memorii: ”Ceea ce-mi aduc aminte sunt doar tablouri, frînturi”. Dar în pofida acestor argumente de descurajare, își duce mărturia pînă la capăt, într-o înșiruire cît de cît cronologică a întîmplărilor și dovedind, de fapt, o memorie acută a unora dintre acestea, ca și cum ar fi ținut un jurnal. E o biografie care începe cu copilăria și studiile, continuă cu activitatea pastorală și se oprește insistent asupra anilor de prigoană și asupra arestării. Nu povestește nimic din experiența de închisoare – doi ani și jumătate – pentru că ”este asemănător cu cel al atîtor sute și mii care au trecut prin aceleași împrejurări”. Scepticismul părintelui Giurgiu n-are însă nici un temei și depoziția sa e cu atît mai relevantă cu cît e vorba de prigoana trăită concret de simplii preoți de țară și de enoriașii lor. Nimic mai picaresc, din punct de vedere narativ, decît rememorarea – detaliată scrupulos – a zilelor în care părintele s-a ascuns prin podurile grajdurilor, prin pivnițe, căpițe de fîn ori păduri, adăpostit de credincioșii rămași fideli bisericii greco-catolice (dar nu numai) și urmărit neîntrerupt de autorități vreme de doi ani (pînă cînd, cu o întreagă armată, au pus mîna pe el).
Născut în 1911 și decedat în 1996, după datele oferite de Dimitrie Poptămaș în Cuvînt înainte și de Vasile Conțiu în Notă asupra ediției și în Postafță, părintele Giurgiu a slujit, ca preot celib, prin mai multe sate mureșene din jurul Reghinului, pînă cînd, la 12 martie 1953, a fost capturat și condamnat la cinci ani de închisoare de Tribunalul din Tîrgu Mureș. A stat doi ani în închisoarea din Tîrgu Mureș, apoi o vară la minele din Cavnic și de acolo, bolnav, în detenție la Alba Iulia, de unde în toamna lui 1955 a fost eliberat. A lucrat apoi pe cîteva șantiere, a fost patru ani șomer și urmărit cu consecvență pînă în decembrie 1989. După 1990 a fost numit, ne spune Vasile Conțiu, protopop de Teaca, ”dar starea sănătății și vîrsta nu-i vor permite să funcționeze decît pentru o scurtă durată”. Despre viața și activitatea lui, ne spune tot Conțiu, și-a scris teza de licență Alina-Ramona Crișan, absolventă de ”Babeș-Bolyai”, promoția 2003. S-au găsit, așadar, cititori ai confesiunii părintelui Giurgiu!
”Confesiunile” nu țin să fie elegante literar, dar constituie, într-adevăr, cum zice Vasile Conțiu, ”o veritabilă cronică locală”. O cronică în care ”culoarea locală” e asumată ca dominantă stilistică. Părintele Giurgiu folosește din belșug regionalisme, unele ”traduse” chiar de el (de unde rezultă că le știa bine valoarea coloristică), altele traduse de editor. Dar nu numai limbajul narativ e adaptat la stilistica localistă, ci și detaliile topografice, căci părintele folosește numele local al tuturor dealurilor, pădurilor și șesurilor pe unde umblă. Însă și mai de efect e numirea ”personajelor” după porecla lor (fără de care în satele ardelenești nu prea poți identifica pe nimeni) (e o acțiune completată și de editor, spre a nu rămîne confuzie cînd asta ar putea rezulta doar din folosirea numelui). Această pastă coloristică se adaugă confesiunii ca taifas, cu valențe autentice de oralitate, și ”secvențierii” epice în episoade, alertate de detalii care au rămas în memorie (în genul scenei din copilărie cînd cîinele i-a smuls din mînă lingura de lemn după care fusese trimis). Sînt destule astfel de ”picanterii” amuzante care colorează primele două capitole, începînd cu cele din copilărie și pînă la cele din viața ”burlescă” a studenților de la teologia din Blaj. E un fundal documentar care reface viața din satele vremii în detalii concrete, de la obiceiuri la incidente sociale ori peripeții personale (cum sînt ”tratamentele” la care a fost supus cînd i s-a infectat piciorul). Relevante sînt și amintirile ”școlare”, inclusiv șotiile – nu toate nevinovate – făcute de elevi sau povestea ”strategiilor” prin care a stat gratuit la internat. Profesori, colegi, consăteni defilează de-a lungul întregii confesiuni, cu portrete abia schițate, căci confesiunea dă prioritate firului epic. Acesta devine de-a dreptul picaresc în ultimul capitol, cel care reface toate traseele ascunzișurilor din anii de prigoană.
În orice situație s-ar fi aflat și-n orice loc, părintele Giurgiu nu omitea să spună liturghia și să-și facă rugăciunile. Și nu lipsea nici de la slujbele clandestine la care participau, noaptea, cu riscuri asumate, credincioșii. Un destin de mucenic a avut părintele Augustin, ”un om al rugăciunii”, după cum l-a numit, în orația funebră, ÎPS Lucian Mureșan.
