Nostalgii vesele

Poeții sînt, de regulă, oameni care le pun pe toate la suflet, făcînd din el un depozit general care dă pe dinafară. Radarul sensibilității lor e atît de performant încît prinde orice semn, de bine sau de rău (mai ales de rău), oricît ar fi el de discret ori suav, astfel încît, pînă la urmă, și nimica mișcă iar simplele adieri, bunăoară, devin catastrofe climatic-sentimentale. E ca și cum poeții ar fi o stație de amplificare a semnalelor, de nu chiar una de întețire paroxistică a lor. Pusul la inimă (ori suflet) e semn de gravitate și responsabilitate a sensibilității, de nu a și mai multor altora. De nu era Minulescu să-i învețe că lucrurile pot fi luate și ușor, fie ele cît de serioase ori dramatice, poate că ar fi ținut-o înainte cu aceste poetici de patetizare (vizibile mai ales la poeții care-și disprețuiesc propria sensibilitate și slăbiciunile lumii, denunțîndu-le în așa fel încît ei să rezulte cei mai sensibili, mai răniți și mai candizi). După el a apărut – legal – și fauna mai frivolă, care nu face dramatisme din orice și ia totul á la legere, cum umbla vorbă că se face pe la noi, pe la porțile Orientului. O elevă de sensibilitate minulesciană e Ioana Cosma, deopotrivă poetă, prozatoare ș.a., al cărui Zenit (Editura Charmides, 2024) e o culegere de nostalgii vesele (în orice caz agreabile, nostalgii cu consistență de păpădii). Oricît de rău ar fi, Ioana știe că e bine și așa și că nu e cazul să-și panicheze biografia, chiar dacă timpul scrie pe ea lucruri nu neapărat minunate: ”La șaișpe ani mergeam la mare cu cortul/ Acum mă duc la all-inclusive/ În ton cu pasul ce nu îmi mai tresaltă/ în ton cu blondul platinat în loc de plete-n vînt.//…/ Mă mulțumeam cu o pungă de pufuleți toată ziua/ pe care o împărțeam cu cine se nimerea.//…// Acum îmi mai cînt doar în gînd, în timp ce-mi mănînc cuviincios baclavaua,/ după-amiezile nu mă mai pîrguie soarele,/ ci mă uit în camera de hotel/ la un serial pe Netflix.// E bine și acum, era bine și-atunci,/ și, deși nu mai cînt, sîngele încă-mi mai/ clocotește în vene și-n gînd.” (Tinerețe fără bătrînețe). Are dreptate Ioana, se poate trăi și la modul mai burghez, mai lenevos, nu doar la cel zburdalnic, deși acesta părea mai plăcut și și-a lăsat urmele în sînge, ca un potențial nostalgic. Dar ce atîta jale după timpul trecut? Cam așa sînt nostalgiile Ioanei, fără pericol de dramatism. (Deocamdată?).

Nu toate biografiile (care-s, pentru orice poet, cele mai la îndemînă mine de exploatat) sînt însă colecții de traume și dosare de abuzuri. A Ioanei nu-i nici pe departe și nimic din inspecția biografică pe care o face nu tulbură vivacitatea și euforia nostalgiei după trecute. Cam jumătate cartea se trage direct din această efervescență a memoriei care tratează cu umor flash-urile, refolosind deopotrivă candoarea vremilor și ușoara lor alunecare în ridicolul candorii: ”Erau idile pe platou, care se serveau/ cu un dram de sare, erau mici drame de ghetou/ care se consumau rapid la colț de zid.//…// Mi-o amintesc pe Carmen cu iubirea ei mare/ pentru un golănaș de cartier care citea mult,/ cînd i-a văzut chipul ciuruit de țigări, i-a zis pa// Erau fete care strîngeau la sutien o poză,/ băieți care visau la picioarele lungi ale Anei/ și abțibilduri porno traficate în curte.” etc. (Idilă pe platou). O revedere biografică euforizantă, dar și o revizuire biografică speculată inteligent și care mută nostalgiile în fantezism biografist. Toate secvențele recuperate sînt, de fapt, niște bomboane biografiste mentolate înfășurate într-o foiță de umor.

Cu aceeași dispoziție spre deshidratarea de dramatisme sînt trecute-n catalog și intersecțiile biografiei cu istoria (care fac cealaltă jumătate a cărții, dar cu jumătățile amestecate și de neseparat), fie cu faptele diverse, fie cu faptele reprobabile (normal că poeta e și un critic al vremilor de azi; cine n-ar fi?). Dar fiecare pretext e investit într-o perspectivă care activează nostalgiile, fie după ce-a fost, fie după ce-ar fi fost bine să fie. Bunăoară, nașterea celebrei oi Dolly e semnul unei schimbări de paradigmă din care vom ieși în pierdere de autenticitate și idilism, căci după nașterea ei ”Uitasem atingerea boticului umed al mieilor/ din copilărie, cînd hrăneam blînde oi sub cer/ senin de aprilie și împărțeam cu ei pajiștea,/ orizontul îngrădit și boabe de porumb bombate” etc. (Mioritza forever). Mai cu gravitate – și cu evidentă alertă imaginativă (ca și cum imaginația ar fi legată de alerta de conștiință) -, dar nu fără detașare nici aici, sînt recuperate traumele istoriei recente, cum se întîmplă în De Mineriadă: ”Era Mineriada și stelele sclipeau ca un fier încins,/ era atît de aproape și atît de departe, era frig/ și sudoare și-n vis. Era prea tîrziu pentru ultimul/ dintre oameni, noi scriam cu creta pe asfalt// ca Jesus la judecata Magdalenei” etc. E destul material elegiac în poemele Ioanei, dar el e procesat într-o reverie a amintirilor menite să-i facă și cititorului o plăcere. Căci de la Ioana numai la poeme agreabile te poți aștepta. Bucuria de a scrie pare a fi direcționată înspre bucuria de a citi.