Nonșalanțe și angoase

Un montaj de secvențe biografiste (sau chiar biografice) sînt Scurtmetraje-le (Editura Charmides, 2022) din debutul lui Andrei Vornicu, secvențe filmate în cotidianul direct sau developate din depozitul de amintiri. Cele care vin mai de departe (de preferat, din copilărie) sînt și ele puse într-o ramă cotidiană iar din încadrarea lor rezultă un soi de parabolă existențială. Pe Andrei îl urmăresc îndeosebi frustrările și angoasele, dar oricît ar avea ele consistența și înverșunarea unor erinii, tratamentul nonșalant la care le supune poetul le transformă mai degrabă în spectacole decît în stări disforice. Predispoziția spre verva narativă și spre autoironie le descarcă în bună măsură de sarcina anxioasă, iar poemele funcționează ca terapie. Ca terapie care eșuează sistematic întrucît exorcizarea e un exercițiu ce se confruntă tocmai cu inexorcizabilele: ”Unele sentimente nu se pot desface/ rămîn noduri pe care nu le poți tăia/ nici înghiți, nici îngheța” (Între ploi). Cu aceste ”noduri” și asupra lor lucrează Andrei, strîngîndu-le într-un ghem de anxietăți care pulsează în fiecare poem. Chiar și în cele erotice, coordonate pe un fir deceptiv sau transpuse fără iluzii ”romantice”, într-un fel de frivolitate sentimentală opacă. Dacă n-are parte de elanuri pe care să le desfășoare în ritm narativ alert, dă drumul, ca unor zmeie bengale, micilor frustrări sau nostalgii. Sentimentele fac spectacol de inventivitate, cum se întîmplă, bunăoară, în această manieră minimalist-cărtăresciană în care, în loc să tragă de firul telefonului (cum se făcea pe vremuri) și să producă o catastrofă urbană, acum, în epoca wi-fi, trimite doar un semnal de inimă care migrează epopeic: ”Fibra optică ar denatura mesajul meu/ la fel ar face-o fotografiile, webcamul și/ orice sistem convențional de/ comunicare interumană// Așa că mă întind pe pat/ ca și cum ai fi sub mine/ îmi lipesc pieptul de cearșaf și/ las bătaia aia lungă de inimă să iasă// O aud cum penetrează țesătura violacee care/ ne-a absorbit trupurile de atîtea ori și/ cum plonjează fin între arcuri ca/ printr-un set de diapazoane// Cînd ultimele vibrații vagi încetează, deja/ a străbătut, prin picioarele patului, covorul și-/ a intrat în structura de rezistență a blocului” etc. (Semn de viață). E o expediție care ajunge la capătul rîvnit (tocmai în ”despicătura lubrifiată/ cu iz ușor de ambră”), recuperînd virtual satisfacția pierdută în mod concret. Nu-i un spectacol chiar sentimental, ci mai degrabă unul senzual, căci Andrei pe cel dintîi abia-l sugerează și preferă să aleagă deziluzia carnală în locul iluziei romantice. E un concept de iubire ce pare a jubila în frivolitate, dar care-și ține ascunsă – pe jumătate – partea de devoțiune și ”patimă”. Firește, cum se-ntîmplă la poeți, cele ascunse se întrevăd cu metodă.

Ceremonialele erotice sînt minimaliste și abrupte, dar urmele lor sînt pline de nostalgie: ”Ea a zis OK și-/am luat un taxi// Pe drum parcă am vorbit despre/ vegetarianism drepturile animalelor/ excesul de zahăr și nimic romantic// Îmi era jenă acasă, cînd am intrat în antreu/ adidașii-mi erau mînjiți cu noroi de la/ ieșirea în parc dinainte cu o seară și/ zeci sau sute de furnici minuscule, roșiatice și-agile/ se mișcau în jurul adidașilor (…)/ mă-ntreb dacă/ ceva furnici minuscule și roșii/ au ajuns să facă trasee lipsite de noimă/ de jur împrejurul adidașilor/ ei/ Vans/ ultimul model/ negru cu alb” (Poate data viitoare). Reportajul de fapt erotic divers compromite intenționat valorile ”idealiste” și chiar sentimentale, tocmai spre a lăsa loc unui strop de nostalgie – după ele și după ea. Narația scoate din cauză ”declarația” și pune poemele în stare de vervă inventivă. Așa se întîmplă și atunci cînd Andrei developează chiar sîmburele depresiei, și el izbucnind baroc în flamboaianțe textuale: ”Cînd o simțeam în mațe făcîndu-și cuib/ în creier mușuroi/ în ochi declanșînd scîntei și/ în genunchi trepidații/ știam că teoria funcționează brici/ rețelele neuronale luate la șuturi/ serotonina inhibată/ endorfinele și oxitocina și/ dopamina și ce futute de/ reacții biochimice or ține la distanță/ ziua sau momentul sau sfertul/ ăla de secundă-n care/ cuțitul de pe masă pare tentant și/ păcat că pistolul e de plastic” etc. (Cît pe ce). Oralitatea dicțiunii e și ea un factor care degrevează anxietățile, declasîndu-le ca simple fapte diverse într-un registru minimal de stări. Dar că toate aceste exerciții de delestare sînt supuse eșecului se vede îndeosebi din poemele care plonjează în copilărie – gen Zăpada roșie de altădată sau Toy Story Remix – și de unde răsar traume care întrețin iluzia unei mîntuiri prin purificare, speranța că odată și-odată ”zăpada” mînjită în copilărie cu sîngele porcilor sacrificați ”își va redobîndi/ albul pur”. Sau că, la capătul poemului, ”noi vom ieși în cele din urmă și/ vom pătrunde în lumină, iar/ razele crude vor umple/ corpul nostru vîscos ca/ pe-un borcan cu spirt” (Lumina de la capătul poemului). Terapia prin poem e însă doar în stadiul întîi. Apocalipsa propusă de Andrei în poema preliminară e tocmai salvarea prin iluzie, prin Marea Iluzie a recîștigării inocenței, cînd ființa transformată/transferată în cuvinte și cuvintele în stele va zburda călărind din nou căluțul de lemn al copilăriei. Toată realistica în care se desfășoară poemele pare îndreptată spre a ascunde această nostalgie ieșită dintr-o sensibilitate agresată, care-și tratează traumele cu nonșalanță și face din ele spectacol.