Al. Cistelecan
Poetă la bază și la pornire, cu volumul de debut (Daddy issues/Disecție, apărut în 2015 la Charmides) nominalizat la premiul național ”Eminescu – opus primum”, Roxana Cotruș se înscrie acum și pe lista exegeților literari, cu eseul monografic George Bălăiță, scribul și valențele glumei tragice (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2025). Monografia de acum are ca suport teza de doctorat, susținută în 2017 la Universitatea ”Petru Maior” din Tîrgu Mureș, revizuită pe ici, pe colo, dar nu în părțile esențiale. (Îmi aduc aminte cît de interesat de mersul tezei era George Bălăiță, la a cărei susținere s-ar fi bucurat să participe, dar, din păcate, nu s-a putut. Nu era un interes din vanitate, chiar dacă Roxana făcea operă de pionierat – lucru remarcat de Radu Vancu pe copertă -, ci unul stîrnit de observațiile făcute de Roxana – și pe care le-a văzut în fragmentele publicate prin reviste și care i s-au părut nu doar inedite, ci și relevante și pătrunzătoare). Avea bun temei pentru aceste impresii, căci Roxana etala în ele nu doar empatie, ci și o evidentă finețe și suplețe interpretative, precum și un agreabil spirit critic, mereu adecvat la problematica din cărțile lui Bălăiță și la poetica practicată. Ca să-l mai invoc o dată pe Radu Vancu, meritul principal al monografiei e cel hermeneutic, practicat, zice el, într-un ”îndelung și meticulos exercițiu de close reading”. Nimic din cele scrise de Bălăiță n-a rămas necitit și, mai ales, nevalorificat interpretativ.
Ca structură, Roxana și-a conceput eseul după modelul clasic al monografiilor, pornind cu un capitol despre biografie, bibliografie și receptare și trecînd apoi, în capitole ample, la investigarea operei ca atare, abordată pe specii: roman, proză scurtă, publicistică. Biografia e concisă, dar, pe cît posibil, bine documentată și evidențiind cu pregnanță rolul unor personaje ori al unor evenimente care vor reverbera în operă (după sfatul lui Sainte-Beuve, potrivit căruia opera ne spune ce e important în biografie). Tabloul receptării e și el concis, marcînd punctele esențiale din exegeza precedentă, asupra căreia Roxana revine pe tot parcursul volumului, într-un dialog interpretativ angajat cu ceilalți experți. Riguroasă, atentă, e schița bio-bibliografică sau, cum zice autoarea, schița de ”carieră”.
Cum intrarea în opera lui Bălăiță nu e dintre cele mai facile – ba dimpotrivă, îngreunată fiind de stratagemele narative sofisticate și de naratologia premeditat surprinzătoare, metehne pe care Roxana le inventariază chiar din ”argument”-ul ce deschide peripeția exegetică (”fragmentarismul”, ”discontinuitatea”, ”narațiunea supraetajată”, ”alternarea planurilor” și suspendarea ”ideilor”) -, abordarea acesteia se face cu chei exegetice care deschid supapele spre profunzime, fie că e vorba de ”critica arhetipală”, fie de psihocritică, metode justificate și utilizate relativ eficient. Se adaugă acestora și atenția aparte acordată intra-textualității specifice lui Bălăiță și nu mai puțin inter-textualității la care prozatorul a apelat deliberat, uneori în scrieri-replică, alteori în ”prelucrări” sui generis, ori, cel mai adesea, ca procedeu oarecum intrinsec. Pe scurt, Roxana a încercat toate cheile despre care credea că se potrivesc și permit accesul înlăuntrul operei – și trebuie recunoscut că le-a nimerit.
Sistematizarea pe specii – ca operație prealabilă – privilegiază romanul ca piesă primă și decisivă pentru valoarea și configurația operei lui Bălăiță, trecînd, motivat în acest fel, peste criteriul cronologic. Lumea în două zile și Ucenicul neascultător sînt abordate oarecum și în tandem, nu doar separat, și asta tocmai pentru că aceste romane se împărtășesc din același spirit și contribuie în egală măsură la definirea specificului epic al lui Bălăiță. Cu bună intuiție și atent spirit de observație sunt trecute în revistă elementele de convergență, începînd cu structurarea topografică și continuînd cu funcțiile – deopotrivă naratoriale și simbolice – ale personajelor. O observație decisivă pentru întreg demersul exegetic privește construcția spațiilor narative, folosite de Bălăiță într-un ”antagonism” – cum zice Roxana – structural, care va decide și asupra personajelor (deci, implicit, și asupra tramei). Împărțite între Domestica și Infernalia, cele două tipologii spațiale sînt urmărite apoi cu stăruință și-n restul operei și li se pune în evidență funcția simbolică, o funcție devenită transversală. Configurația spațială devine, astfel, o constantă structurantă pentru întreaga operă și de la ea vor porni și observațiile referitoare la realismul, neorealismul ori realismul magic prin care s-ar caracteriza atmosfera romanescă. Roxana ia parte la această dezbatere – și pare a lua partea bună, cu argumente convingătoare, deși doar suplimentare față de ce era deja definit. De altminteri, ori de cîte ori intră într-o dispută interpretativă – ceea ce nu se sfiește să facă -, argumentele ei vor fi de nuanță, mai degrabă delicate decît tranșante. Cu aceeași delicatețe desface și sensurile simbolice ascunse în toponime ori în numele personajelor, mergînd pe firul arheologiei simbolice al acestora. Îndeosebi e pusă în valoare vocația demonică a unor personaje (dar și a spațiului ca atare), comportamentul ”sărit” al acestora, grație căruia lumea intră în criză și atmosfera se încarcă de o tensiune sumbră. Drumul de la gluma inocentă la cea ”gravă și fatidică” și de aici la decompoziția grotescă și la sancțiunea tragică e parcurs cu atenție și-i sunt notate toate punctele de cotitură, cele care implică metamorfoza personajelor. Diegeza lui Bălăiță pornește de la o farsă și sfîrșește regulat într-o tragedie. Relația ”ludic, grotesc, tragic” se relevă fundamentală pentru proza lui Bălăiță – și pe firul ei întreit se va desfășura bună parte din interpretare.
Și personajele – sau ”construcția” lor – sunt studiate prin filtrul acestei grile de participație demonică – un ludic demonic, mai bine zis. În plus, Roxana e scrupulos atentă la eventuala filiație literară a acestora și face, de fiecare dată cînd identifică o astfel de înrudire, cîte un mic excurs demonstrativ, relevînd fie un eventual paralelism, fie chiar o eventuală descendență asumată de Bălăiță (cea gogoliană, bunăoară). Nu mai puțin relevante sunt observațiile referitoare la convergențele intra-textuale și la tipologia relansată a personajelor, în special a celor cu potențial demonic. Nu era să nu fie remarcată discriminarea personajului feminin, pe care Roxana îl găsește nu numai în inferioritate numerică, dar și oarecum handicapat în privința funcțiilor simbolice și a complexității psihologice și spirituale. Le și pune pe toate sub semnul unui ”schematism” constructiv, în opoziție cu ”complexitatea” de funcții și nuanțe a personajului masculin. E poate o constatare care s-ar fi pretat unei interpretări mai psihanalitice, dar, ce-i drept, destul de riscantă pentru a nu o face prea serios. Cu acribie sunt puse în schimb în evidență semnificațiile simbolice – infernale ori paradisiace – ale toponimelor, acestea fiind, de fapt, primul sistem de semnalizare a tensiunii pe care se clădește lumea lui Bălăiță. Atașat romanelor – și pe drept cuvînt – e ”scenariul” din Învoiala, o piesă de virtuozitate postmodernă, construită pe criteriul ”rescrierii” Poveștii lui Stan Pățitul, dar relevînd aceleași clase umane ca și romanele și același amestec demonic în treburile omenești (de această dată, însă, cu efecte benefice, nu distructive).
Proza scurtă, parcursă pe traseul ei cronologic, e urmărită cu același scrupul atent la flexiunea simbolurilor și la imanența lor narativă, dar și la procedeele constructive și la problematica angajată fățiș ori doar intrinsec. ”Adierile” simbolice sunt notate deja în prima povestire din volumul de debut – Călătoria – și ele vor fi constant repertoriate. Luînd la rînd povestirile, devine inevitabil ca demersul interpretativ să nu fie mai degrabă descriptiv, cu atenție la subiect și la peripeții. Din loc în loc, prozele sunt grupate pe un criteriu tematic (al adolescenței, de pildă) și tratate ca un ansamblu problematic unitar. Pertinente observații se fac pe seama funcției ”anticipative” a unor personaje, cu valențe care se vor împlini în personajele din romane. E și acesta un mod de a sublinia unitatea de fond a operei lui George Bălăiță, prin evidențierea acestei umanități coerente tipologic. Cu aceeași funcție poate fi notată și constatarea privitoare la ironia cu care Bălăiță își construiește personajele, la discrepanța – una care devine sumbră – dintre aparențe și realitate, folosită de Bălăiță într-un montaj de secvențe care răvășesc cronologia și prin care, cum zice Roxana, autorul ”își manevrează personajele precum dorește”, jucîndu-se ”perpetuu” cu ele. Considerate, în mare, ”exerciții pregătitoare” pentru romanele de mai tîrziu, povestirilor li se relevă, tot ca semn prevestitor, infiltrațiile de natură biblică ori mitică și, în același timp, performanțele de tehnică narativă. Cu aparte insistență pe valențele ”rescrierii” și intertextualității premeditate – mai ales cu prilejul oferit de peripețiile Micului Cantemir (unde Roxana se angajează fățiș în disputa de specie stîrnită printre comentatori, tranșînd lucrurile).
Investigația la care supune, în ultimul capitol, publicistica lui Bălăiță îi oferă ocazia de a sintetiza conceptul de artă narativă, de a preciza opțiunile acestuia și – implicit – de a contura ”familia de spirite” de care se atașează ori în care se integrează. Destul de diversă și ca tematică și ca procedee – de la tabletă la eseu și de la confesiune la ars poetica -, publicisticii i se relevă principalele trasee tematice și congruența – de viziune și problematică totodată – cu opera narativă în ansamblu.
Cu multe observații în premieră, bine documentată și coerent condusă, monografia Roxanei e o contribuție de evidentă greutate pentru valorificarea critică a unei opere de stridentă originalitate. Structurat logic, echilibrat între părți, cu fructuos dialog bibliografic, studiul ei monografic e un demers interpretativ de virtuozitate. Cu bun simț al dialogului, cu ascuțită intuiție, într-un limbaj agreabil care pendulează între conceptualizarea academică și oralitatea strunită și cu eficient fundal teoretic, eseul Roxanei e, cu siguranță, o piesă de bază în exegeza lumii și artei lui Bălăiță.
