Mica istorie a unui mare cenaclu

E greu de închipuit cum ar fi arătat istoria noastră literară în lipsa cenaclurilor, începînd cu naivele ”societăți de leptură” studențești și urmînd apoi cu cele (cîteva) care chiar au decis mersul literaturii. Are, așadar, tot dreptul și toată dreptatea Un Cristian (în argumen­t-ul la O istorie de buzunar (dar nu numai) a Cenaclului ”Pavel Dan”; un dialog cu Eugen Bunaru, Casa de pariuri literare, București, 2022) să-i mustre pe istoricii literari pentru că au ignorat (deși nu chiar de tot) cadrul și vectorul instituțional reprezentat (și) de rețeaua cenaclieră. Ca să nu pornească vreo polemică (”nici n-aș avea cu cine”, zice imediat) și ca să îndrepte cît de cît lucrurile îl abordează pe ”martorul cheie al Cenaclului Pavel Dan” – Eugen Bunaru – pentru un dialog care să reamintească rolul și valoarea ”celui mai longeviv cenaclu din România”. Sînt deja cel puțin trei oameni convinși că așa e în materie de longevitate (Cosmin Ciotloș, Cristian Cosma/Un Cristian și Eugen Bunaru) – și acesta ar fi destul argument pentru a îndrepta o nedreptate. ”Pavel Dan” n-a avut faima marilor cenacluri studențești (Cenaclul ”Echinox”, Cenaclul de luni, ”Universitas”) și nici a altora mai puțin studențești, dar nici n-a fost atît de puțin relevant pe cît apare (nici nu prea apare) prin istoriile literare. E o injustiție pe care dialogul ține s-o repare apelînd la memoria lui Bunaru. Cenaclul – dacă o va mai duce cîteva zile – se apropie de 70 de ani de existență, nu scutită de oscilații, dar nici de perioade de efervescență – cele mai reprezentative perioade fiind, după Bunaru, cea optzecistă și cea douămiistă. Numele de scriitori care rulează în memorialistica lui Bunaru sînt un argument și mai solid decît cel al longevității pentru a pune cenaclul, dacă nu în prim-plan, măcar în meritată vizibilitate. Din seriile de cenacliști evocați de Bunaru se ridică, într-adevăr, nume de prestigiu, dintre care nu lipsesc Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Alexandru Ruja, Vasile Popovici, Andrei Bodiu, Robert Șerban ș.a., pînă la catalogul celor din ultimele promoții, cu Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă, Andra Mateucă, Moni Stănilă, Așa Pușcașu, Nicoleta Papp ș.a. Insistența lui Un Cristian pe aspectele ”istorice” scoate din memoria lui Bunaru și contribuțiile altor nume de prestigiu – Șerban Foarță, Dușan Petrovici, Mircea Bârsilă, Lucian Alexiu, Ioan T. Morar, în liste care se revarsă incantatoriu. Începuturile cenaclului, organizarea lui instituțională (pe lîngă Casa de cultură a studenților), inițiativele și manifestările publice sînt evocate aproape cu detalii. Ce deosebește cenaclul ”Pavel Dan” de celelalte cenacluri universitare – în comunitatea cărora s-a încadrat – e, în primul rînd, absența unei reviste care să-l reprezinte și a unui ”director” de prestigiul lui Nicolae Manolescu pentru Cenaclul de luni, Mircea Martin – pentru ”Universitas”, Ion Pop – pentru ”Echinox”. Această absență e considerată de Bunaru ca principala vinovată de afirmarea – și prezența – mai discretă a cenaclului timișorean în raport cu suratele. Colaborarea cu Forum studențesc a mai alinat absența propriei reviste, dar n-a putut, totuși, constitui sprijinul de afirmare pe care l-au reprezentat revistele celorlalte centre universitare.

Bunaru, făcînd parte din seria optzecistă a cenaclului, a devenit inima acestuia abia în anii ’90, devotîndu-se acestuia ”din pur idealism, /…/ dintr-un atașament utopic”, fără să aibă o funcție administrativă în organizarea și funcționarea lui – ci doar una de ”îndrumător spiritual”, dar foarte activ ca ”promotor” al ultimelor valuri ”paveldaniste” (nu sună bine, dar ambii vorbitori o folosesc). O notă bună de comportament o reprezintă faptul că nu trage spuza pe turta lui, evocînd meritele tuturor în istoria cenaclului – și îndeosebi pe ale lui Viorel Marineasa, de amintirile căruia se și folosește acolo unde lipsesc ale lui. Poate ”mini-monografia” pe care o pregătește ”cu oarecare lentoare” va fi adevărata istorie a cenaclului. Tot în contul lui trebuie trecute două din cele vreo cinci antologii de cenaclu apărute – din care ultima, Cuprins sau Un Fel de Imperiu, definitorie. Se străvede, totuși, un oarecare scepticism în privința viitorului cenaclului, deși Bunaru își pune speranțele în noile tehnici și forme de comunicare adaptate după pandemie. Nu pare însă prea încîntat de rezervele de entuziasm cu care vin (nu prea vin) ultimele valuri literare de studenți.

Hotărît să marcheze toate punctele relevante din istoria și viața ca atare a cenaclului, Un Cristian insistă pînă află toată povestea coagulării lui, toate peripețiile de botez, toate inițiativele publice (între care îndeosebi tabăra de la Crivaia), toată situația administrativă și, nu în ultimul rînd, atmosfera de cenaclu și felul în care a trecut acesta prin filtrele de supraveghere (în anexe sînt reproduse cîteva mostre din dosarele de urmărire ale cîtorva cenacliști). Pentru a întări relevanța cenaclului, tot în anexe o consistentă antologie din ecourile din presă. Nu lipsesc – mai ales din pledoaria lui Bunaru – și cîteva tentative de a plasa cenaclul în avangarda înnoirilor literare optzeciste, poate justificate cronologic.