Mică intoxicație cu „virusul Mureșan”

Poate că Rilke va fi exagerat nițel cînd l-a sfătuit pe Kappus să scrie doar atunci cînd simte că moare dacă nu scrie, dar nu i-ar strica demnității poeziei ca scriitorii de versuri să-i respecte statutul aulic și să urmeze cît de cît sfatul lui Rilke, scriind doar atunci cînd vocația îi strînge de gît. Scrisul de poezie nu e o treabă de siestă, și nici măcar cititul ei nu e ceva burghez. Poezia fie vine peste tine ca o avalanșă, fie se ține scai de tine, ca obsedații patologici. În oricare caz e aventură riscantă, una care te lasă și fără suflu și fără suflare și care produce o asemenea chenoză încît te duce-n pragul sinuciderii, nu doar al golirii totale. Firește că acum nu prea se mai practică asemenea aventuri; marea majoritate (dar una foarte mare!) a poeților pornește de la o premisă de genul: am ceva talent, oare ce să fac cu el? Versuri, ce altceva, sau oarece exhibiționism cool, post-avangardist. Nu-s, însă, lucrurile de tot disperate și pierdute; mai sînt poeți pe care vocația-i chinuie mai rău decît zapcii, pe vremuri, pe hoții de cai. Un astfel de poet ne propune Ion Mureșan – și anume pe Mircea Covaci, cu Lecții-le sale de zbor pe timp de ceață (Editura Colorama, Cluj, 2024) – pe care-l consideră, în mica prefață, „un poet hărțuit” (așadar, nu chiar chinuit) „de vocație” și care „încearcă să întemeieze o poezie cu totul originală”. Știm de la Eliot că așa ceva nu se poate, dar de încercat, merită încercat – ba e chiar de datoria fiecărui poet. Se și vede numaidecît că, de fapt, Covaci n-a îndrăznit la o poezie „cu totul originală”, ci mai degrabă la una în care să transpară efecte de tipul „Ion Mureșan”. Prefațatorul, fie intenționat, fie nu, ne și recomandă să stăruim îndeosebi asupra unor poezii în care aceste efecte se văd pe loc (n-ar fi trebuit să le recomande chiar pe acestea, dar se știe că poeții se preferă pe ei înșiși), cum e cazul peripeției himerice din Mieii roșii, scrisă în stilul vedeniilor fantasmatice ale lui Mureșan: „Văd uneori/ o spărtură în dantelăria cerului/ și o luminiță roșie ieșind/ împreună cu un om înalt/ cu plete lungi și albe ca argintul pur/ cu un toiag de păstor într-o mînă/ ce toarnă dintr-un potir uriaș/ mii de miei cu blănițe și ochi roșii/ pe un covor roșu cu franjuri// de la o vreme și aerul se face roșiatic/ atunci mieii pornesc ca la comandă spre mine/ cu boturile lor umede și roșii/ ca steaua la apogeu rîvnită de magi/ se opresc chiar în fața mea fără motiv/ mă adulmecă cu boturile lor umede și roșii/ și chiar mă fixează cu ochii mici și roșii/ ca macii cîmpului/ din care curg întruna lacrimi roșii/ în tăcere ca la început de lume/ ca și cînd ar aștepta ceva de la mine/ ca și cînd aș avea ceva să le dau/ nu-mi fac nici o iluzie sincer vă spun// afazia lor mă pune pe gînduri/ simt o arsură bizară în gît/ și brusc mi se face sete”. Desigur că nu toate himerele care umblă prin tărîmurile poeziei sînt ale lui Ion Mureșan, le-au mai rămas și altora, dar tratamentul lor e, la Covaci, întocmai ca la maestrul prefațator: o epică himerică din care iese o parabolă cu aluzii sacrificiale subtil administrate. Concretizarea vedeniei, reportajul cu detalii (inclusiv diminutivele venite în mijlocul transei), leit-motivul, incantația lingvistică și sugestia unui eveniment cu textură revelatorie, ca și finalul tăiat cu brutalitate – toate țin de modalitatea de administrare a himerei folosită de Ion Mureșan. Dar, în fine, e vorba nu mai mult decît de o contaminare cu „virusul Mureșan”, un virus ce duce, de nu la crize vizionare, măcar la scenarii fantasmatice – iar dincolo de asta poemele lui Covaci stau bine pe propriile virtuți imaginative.

Covaci e, de fapt, nu un imaginativ pur, ci un imaginativ-reflexiv și nu-și lasă imaginația chiar să zburde de capul ei, ci doar îi deschide cîte-o supapă prin care scapă de pe menghina demonstrativă, de unde trebuie să iasă pînă la urmă o idee de po(i)etică – de nu chiar ideea poetică în sine, una venită pe filieră romantică și care propune poezia ca zbor dramatic sau elevație suplicială: „mai mult decît o vibrație/ decît o îmbrățișare/ zborul lor de încercare/ și pe o aripă/ poetul” (Lecții de zbor pe timp de ceață II). Evenimentul „revelator” arată într-un fel cînd e pictat de vocația imaginativă („Trosnete ca de copaci aprinși. și flăcări hiperbolice mici (se poate?, pare că da, n.n.) ies/ în diminețile de toamnă/ povestesc amănunțit amintiri/ din vremea cînd sîngerau/ făceau dragoste și mureau în albia lumii”) și cu totul altfel cînd face obiectul didacticii reflexive: „setea cunoașterii mă cheamă din vene/ ca o furtună ridicînd conotații” etc. Predispoziția spre picturalitatea concretă se abate în astfel de momente spre o emfază declarativă care vrea să limpezească intențiile poemului. Desigur că la baza imaginației stă un principiu animist, dar uneori poetul îl respectă excesiv și ajunge să vorbească despre „malul abisului”, „buza abisului”, „nările abisului”, „palma abisului” (Osmoză), antrenat de o frenezie a simplei personificări. Nu menționez aceste posibile utilizări inflaționiste ale imaginației sau reflexivității din reflex malițios, ci tocmai pentru că în cazul lui Covaci rămîn destule lucruri de apreciat și admirat dincolo de eventualele golfuri unde nu se poate acosta. (Mi se pare, de altfel, că Mircea Covaci e cel mai bun produs al Cercului literar de la Cluj – de nu cumva greșesc, ceea ce e și posibil, și probabil). E vorba de un poet care are un simț metaforic proaspăt și care știe arta echilibrării între spontaneitatea imaginației și ingineria construcției textuale. Știe prea bine să iluzioneze textul cu un miraj metafizic și să-l aducă pe pămînt cu o autoironie finală (relativizantă însă doar cu măsură). Sugestiile vizionare, conotațiile metaforice și ideatice sînt intensificate de altoiurile intertextuale presărate mai peste tot (despre rostul lor vorbește suficient Ion Mureșan în prefață), și care întredeschid un fel de perspective abandonate, dar ale căror urme se văd și iradiază. Covaci e un poet cu temerități imaginative (dar și de cuget, căci adesea supraîncarcă versurile), dar și un sfios care intră în casa poeziei cu un sentiment religios și care ar rămîne acolo ca un devot absolut: „totul e permis pînă la ardere/ pînă la cotorul calendarului/ puțin speriat intru acolo pe vîrfuri/ și uit să mai caut/ vreodată/ ieșirea” (Lecții de zbor pe timp de ceață IV). Ca și la Ion Mureșan, „intrarea” în poem e liberă, dar „ieșirea” nu poate fi decît „izgonire”. Ca și Maestrul său, și Covaci se simte în paradis în „casa poemului” – iar din paradis nu pleacă nimeni de bunăvoie, ci doar izgonit. Deși în paradisurile lor viața e un fel de chin extatic. Dar și Covaci din iluminări supliciale vrea să trăiască.