Jurnal de scriitor interzis

Se prea poate ca temerile din Cuvînt înainte – cuvînt după la Mai-mult-ca-trecutul (Humanitas, 2023) să se adeverească, și Ana Blandiana chiar să constate că publicarea jurnalului ”interdicției” (a patra – și ultima – în ordine cronologică, de care a beneficiat) ”nu-(m)i face bine, /…/, nici ca om, nici ca scriitor”. Sînt însă riscuri asumate, chiar dacă după multe ezitări și după ce ispita de a lăsa jurnalul pentru o apariție postumă (ce-i drept, jurnalele așa-zis ”postume” – interesantă expresie intrată definitiv în uz, deși n-am auzit de vreun scriitor care să fi scris și după moarte ceva ”opere postume” – au un consistent spor de credibilitate) a cedat în fața imperativului de a înfățișa, oricît de riscant ar fi, ”un portret al epocii” construit din instantanee luate la fața locului. Supărări omenești jurnalul cu siguranță va stîrni, căci portretele multor persoane și personalități care traversează paginile sînt făcute, firește, sub impresiile de moment și beneficiind de libertatea de sinceritate pe care i-o asigura ”certitudinea că nu voi putea publica niciodată” însemnările. Eventualele concesii portretistice sînt eliminate, indiferent de cine ar fi vorba. Dar nu aceasta e angoasa cea mai acută din pragul publicării, ci teama că generațiilor post-comuniste ”aceste pagini nu li se vor părea doar incredibile, ci de-a dreptul ireale, stranii, imaginare”. Cu șocul acestei ”percepții” – ba, și mai grav, cu șocul unei ”negre indiferențe” față de însăși epoca relatată zi de zi – Blandiana pare a se fi întîlnit deja. Și nu doar în post-comunism, ci și în prezentul narat, cînd, bunăoară, se întîlnește pe scările de la Uniunea Scriitorilor cu ”doi critici optzeciști” complet indiferenți față de drama ei sau cînd, la o petrecere familială, întîlnește niște tineri complet dezinteresați de altceva decît de sculele performante pentru ascultat muzică ori văzut filme. E o realitate pe care jurnalul o va înfrunta cu riscurile inerente, pentru că, într-adevăr, pentru tinerii de azi nici conceptul și nici instituția ”interdicției de semnătură” nu mai au nici un sens și nici măcar nu pot fi concepute. Nici nu mai pomenim de faptul că o asemenea interdicție nu li se poate părea o dramă și nici suportarea ei un act de bravură. Oricine îi poate spune Blandianei că avea la îndemînă ”samizdatul” ori – și mai bine – scrisul de sertar. Sau, cu o glumă cinică, asumarea unui pseudonim. (Interdicția de semnătură a fost o instituție foarte activă în anii ’50, cînd multe scrieri sau traduceri erau semnate de alții decît de autorii lor – și încă multe au rămas neatribuite/nerestituite adevăraților autori. Ea devenise în ultimii ani comuniști o măsură extravagantă și extraordinară, dar la care s-a făcut recurs în destule cazuri. În anii ’50 ea era un atentat nu doar la glorie, ci de-a dreptul la subzistență. E la fel și în cazul Anei Blandiana, care se pregătește să-și pună cît mai multe straturi în grădina de la Comana, în vederea supraviețuirii. Nu exclud – ba dimpotrivă! – posibilitatea ca jurnalul să fie întîmpinat și cu reproșuri mai grave, oricît de nemeritate. Am avut proasta inspirație de a anunța pe Facebook apariția cărții și, dincolo de multe aprecieri și de bucuria unor cititori, am văzut și insinuarea că Blandiana își fabrică un trecut anticomunist, ba chiar și acuza că ar fi fost ”o profitoare” a regimului. Rețelele de socializare nu mai pot fi excluse din procesul receptării și acolo s-ar prea putea să apară destule comentarii de acest fel). E greu de admis azi, de către generațiile post-comuniste, că o asemenea măsură de represiune era dramatică și că ea producea victime. E o posibilitate de înțelegere aproape exclusă și chiar și Blandiana, nu doar în momentul deciziei de a publica jurnalul, dar și pe măsura scrierii lui, e măcinată de ”remușcarea că nu mă hotăram să fac un gest de revoltă adevărată, politică”. Relativizarea radicală a valorii morale – dar și politice – pe care o putea avea interdicția străbate ca o obsesie/mustrare de conștiință tot jurnalul, chinuit de ”obsesia acestei imposibile opțiuni” între scris și gestul public și direct de protest.

”Scrisul” era însă, pentru Blandiana, ”singurul punct obsesiv, aproape mistic, de sprijin” în conjunctura de atunci (desigur, de-a lungul întregii vieți, doar că acum în mod mai dramatic), în care poetei ”indiferența îi era interzisă și de Dumnezeu, și de societate”. (De fapt, măsura nu viza atît ”scrisul”, de la care nu o putea opri nimeni, cît ruperea relației cu cititorii, excluderea ei din circuitul dialogului și al solidarității intermediate și întreținute de publicare). Așteptările de la ea însă transcendeau ”literatura” și invocau fapte. E ceea ce-i reproșează abrupt tînărul sinucigaș venit în vizită (și de care Blandiana nu e sigură dacă e sincer ori doar un provocator) cînd le spune soților Rusan de la obraz: ”Ce vă pasă! V-ați izolat aici, ați întors spatele lumii ca să n-o mai vedeți, ca să nu știți cît suferă. Refuzați să aflați ceea ce e dincolo de gardul vostru, nu vă interesează decît scrisul, liniștea voastră”. E o mustrare care se aude de-a lungul întregului jurnal, pentru că e chiar drama dilemei din sufletul poetei. Pe de altă parte, sînt puse în circulație tot felul de zvonuri pe seama poetei, menite să devalorizeze și chiar să descalifice gestul ei de protest față de măsura interdicției. Zvonul că e plecată în străinătate și, prin urmare, s-a rupt de suferința celorlați, îi provoacă un brusc sentiment al morții: ”Am avut deodată senzația că sunt îngropată de vie, fără să am siguranța că mă va mai găsi cineva vreodată”. Cu aceste zvonuri Blandiana se va mai întîlni și soluția plecării, respinsă drastic, i se pare o trădare a suferinței comune (și o trădare de sine totodată). Fapt e că Blandiana are religia scrisului, a operei, și e mereu iritată de faptul că nu poate folosi tot timpul pentru scris: ”simt că timpul curge pe lîngă mine ca un fluviu enorm de idei și imagini pe care nu le pot culege pentru că sunt în cea mai mare parte a vieții ocupată cu altceva”. Vizitele, anunțate ori intempestive, i se par o frustrare existențială, nu doar creativă, deși civilitatea familiei nu le poate exclude ori opri, ba nici măcar rări. Cînd nu reușește să scrie, are senzația unei postumități zadarnice: ”Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților”. ”Idealul” vieții de scriitor ar fi fost pentru ea ”asigurarea” unei ”sume din care să pot trăi normal /…/ pentru a nu mai nevoită să pierd timpul gîndindu-mă la nevoile zilnice, singura mea obligație rămînînd aceea de a scrie”. Firește, această utopie pusă sub exigența ”să scriu ce cred, să public ce scriu”. Cînd scrie, chiar dacă doar la jurnal – pe care-l socotește cam prea imperialist, căci ”începe să țină locul literaturii” -, satisfacțiile devin de-a dreptul exclamative: ”Dimineață și zi întreagă în casă, la scris.” Sau, și mai exclamativ: ”La scris afară pe pajiște, între 12 și înserare, cu mîna aproape zburînd. Ce bine e!” Nostalgia scrisului de literatură propriu-zisă se descarcă asupra jurnalului, care ”începe să se transforme într-un înlocuitor de operă”. (Fără îndoială că jurnalul vădea astfel de tendințe expansioniste, căci multe însemnări alunecă pe teritoriul eseurilor și tabletelor pe care Blandiana nu le mai putea publica. Sînt multe pagini de reflecție asupra situației morale și politice, dar și materiale, care s-au transformat în adevărate eseuri, presărate cu o densă aforistică. Nu știu de ce Blandiana e iritată pe/de jurnal, căci acesta e scris chiar minunat, îmbinînd notațiile evenimențiale cu reflecții acute, făcute cu dureroasă eleganță). Scrisul ”literar” e pentru Blandiana nu doar vocația ei, ci însuși temeiul ei existențial. Orice frustrare de la timpul scrisului e trăită catastrofic: ”fiecare oră pierdută este un fragment de sinucidere”. (De la această temperatură a vocației și devoțiunii față de ea ar trebui judecată drama personală a Blandianei). Iar asta nu doar din motive de rost personal, ci și pentru că epoca ”de suferință ambiguă și atît de savant dozată” nu va putea fi ”salvată” ”decît prin arta pe care o generează, prin literatură în primul rînd”. ”Ontologia” religioasă a scrisului se unește cu imperativul mărturiei în fața istoriei, cu imperativul moral. Pe măsură ce trauma interdicției se diluează, iar însemnările par a se emancipa de concretețea ei, scrisul (la jurnal, dar și în general) e alertat de o tot mai obsedantă întrebare: ”a acționa sau a nu acționa”. E o întrebare care primește nu un răspuns, ci o serie de răspunsuri. Unul ferm e cel dat ”tovarășei Sonea”, în antologica scenă a discuției pe care Blandiana a avut-o cu cele două ministre – Sonea și Gâdea: ”Tot ce pot să fac eu este să-mi urmez legea, care este să scriu ce gîndesc și să încerc să public ce scriu”. Dar fermitatea nu mai e aceeași cînd se confruntă cu gesturile de protest ale Doinei Cornea sau Mircea Dinescu. Ori chiar și cu acela al lui Dan Deșliu. La exemplul Doinei Cornea răspunde defensiv: ”Datoria mea era să dau curs vocației mele, să spun adevărul prin scrisul meu”. În confruntarea cu Dinescu însă, răspunsul acesta se dovedește incomplet, căci Dinescu dovedise că scrisul și protestul politic pot face simbioză. E exemplul care o obligă pe Blandiana ”să pun(ă) din nou și mereu sub semnul întrebării totul”. E drept că primește și încurajări de a merge pe calea aleasă, cu atît mai prețioase cu cît vin de la necunoscuți (admiratoarea Bârsan aici): ”Amîndouă sînt importante, dar cărțile rămîn”, îi răspunde aceasta cu voce de ”oracol”. Și față de gestul lui Gabriel Andreescu acoperirea/scuza e scrisul: ”singura mea scuză că nu fac ceea ce face Gabriel Andreescu este scrisul”. El e cel care ”poate face ca viața mea să fie mai importantă decît jertfa”. Scuză ori ba, propoziția e un imn suprem dedicat scrisului. Căruia, dacă s-ar putea, Blandiana i-ar dedica toată viața: ”aș vrea să pot sta toată viața liniștită la scris”. Consolările devin aproape patetice: ”Mereu, mereu singurul răspuns este că numai scrisul ne poate salva”. Rămîne însă, chiar și cu această credință definitivă, un ghimpe în conștiință: ”Singura mea scuză că nu fac ceea ce face ea (Doina Cornea, n.n.) este că trebuie să-mi scriu cărțile”. E o patetică dezbatere despre întîietatea în valoare a jertfei și a scrisului: ”scrisul, valoarea și perenitatea cărților scrise fiind singura realitate care – mai importantă decît jertfa – i se opune” ”depresiei” existențiale/morale/sociale. E o credință disperată, de fapt, căci ea e mereu chinuită de posibilitatea de a nu fi adevărată: ”Știu că e o lașitate, dar sunt fericită că mai am un răgaz, un răgaz în care să mai fiu pur și simplu scriitor”. Nu-i de mirare că îndoiala pare a răsturna ecuația: ”atotputernica, invincibila îndoială că o carte – cît de extraordinară? – poate fi vreodată destul de importantă pentru a suplini, pentru a ține locul” jertfei și protestului asumat direct. ”Imposibilitatea de a opta fără zbucium între luptă și scris” devine tema dominantă a ultimei jumătăți a jurnalului. Presiunea – interioară, dar și cea din afară – modifică, pînă la urmă, compoziția și dialectica vocației: participarea, împărtășirea devin exigențele decisive: ”e datoria mea să sufăr și să mă împotrivesc și în locul lor”. Scrisul devine astfel o vocație tot mai disperată: ”Trebuie totuși să continui să scriu. E singurul punct de sprijin și singura salvare”. Asta pînă cînd poeta realizează că ”meseria” ei ”e durerea” și că trebuie să iasă cu ea în lume, pe baricadă. Acolo se și oprește jurnalul, lăsînd locul acțiunii, jertfei (scrisul își va reocupa locul după cîțiva ani de militanță).

Făcînd raportul fiecărei zile (sau recuperîndu-le pe cele petrecute în excursii și vacanțe, de unde apare o Blandiană dansatoare – rock? twist?, că alea erau la modă, nu doar valsul care o duce direct la ”beatitudine” – și înotătoare, pierdută în reverii marine, montane, colinare – îndeosebi – sau grădinărești), jurnalul face, aproape metodic, multă meteorologie, dar mai ales multă meteorologie socială. Însemnările despre starea socială – expediții zadarnice după pîine, benzină, cartofi (e o întreagă istorie cu cartofii, aliment protagonist!) – sînt atît de concrete încît ele contribuie mai mult decît orice la ”portretul epocii” (avînd o directețe a observației cum numai în jurnalul lui Mircea Zaciu am mai văzut). (Nu pun la îndoială consemnarea zilnică în jurnal, dar n-aș exclude posibilitatea unor mici adăugiri ulterioare. Bunăoară, în cazul prolepselor pe care jurnalul le comite cel puțin în două situații. Odată cînd, după o întîlnire tonifiantă cu Nicolae Manolescu, adaugă: ”Cu timpul încurajarea și optimismul pe care mi le-a transmis Niki au mai scăzut în intensitate”, cînd, de fapt, în reportajul strict și imediat al zilei n-ar fi avut loc decît sentimentul de încurajare. Nu e singura dată cînd Blandiana vede în viitor. La fel se întîmplă și cînd relatează despre agapa la care s-a întîlnit cu Marin Sorescu, cel care se pretinde mult mai persecutat decît Blandiana – ”Pe mine încearcă să mă omoare”! – și despre care jurnalul consemnează că a început ”de pe acum” ”construirea unei legende, pe care nu numai că o va exploata în anii viitori, dar care va face să se uite cu totul că în acești ani el a fost unul dintre profitori”. Ar mai fi poate astfel de momente de fugă înainte, dar nu poate fi vorba de nici un atentat la autenticitatea notațiilor cotidiene.)

Trama principală o constituie însă trauma produsă de interdicție și încercările Blandianei de a găsi nu compasiune, ci solidaritate prin confrați. Există un moment de solidarizare, chiar în primele zile de după interdicție, dar aceasta se destramă destul de repede. Chiar și cei care au sprijinit-o deplin în primele zile par a nu mai considera dramatică interdicția, ci doar un accident trecător. Toată suita de întîlniri, mai mult sau mai puțin conspirative, stă sub semnul fricii. Avînd a-i comunica noutăți despre demersurile făcute, Zigu Ornea o invită în baie, unde s-ar putea să nu fie microfoane. Frica nu e fără cauze vizibile (urmăriri pe stradă, mașină parcată în fața casei, tot felul de incidente ”aranjate” – inundația din apartament, scornită pentru a o aduce pe poetă la îndemînă, încercarea de a intra în apartament etc.), dar ea capătă în unele cazuri dimensiuni de-a dreptul caricaturale: Iosif Sava abandonîndu-și mașina și luînd-o la sănătoasa pentru a nu fi văzut de supraveghetoarea din mașină în compania poetei ș.a. Frica și suspiciunea sînt temele analitice cele mai acut dezbătute și consemnate. Ele sînt, desigur, și cauzele care suprimă tentativele de solidarizare. Scenele din redacția ”României literare” și cele de la Uniune sînt de o maximă relevanță atît în ce privește teama generalizată, cît și – la fel de generalizată – duplicitatea. Forța analitică a jurnalului e chiar mai mare decît fascinația pentru modalitatea consemnării. Blandiana răsucește pe toate părțile fiecare relație semnificativă din planul social (și din cel familial nu mai puțin). Nu doar pe aceea cu Gogu Rădulescu, ci și pe cea cu sora ei sau cu mama, ca să nu mai pomenesc de relațiile scriitoricești (cu Gellu Naum, cu Geo Bogza, cu Buzura ș.a ș.a.). E o psiholoagă extrem de atentă și pe baza acestei acuități își desenează portretele. Toate sînt pregnante, indiferent de condiția socială și intelectuală a celor ce pozează (fie că e vorba de vecinii din sat, fie că e vorba de DRP, pe fața căruia vede invidia pentru situația în care se află poeta, dar și frica de a ajunge într-o astfel de situație). Cea mai ”dezbătută” relație e cea cu Romulus Rusan: un cuplu contopit pînă la topirea într-o ”unică ființă” (cum se va vedea și-n poemele din Variațiuni pe o temă dată), dar în care tensiunea dintre atitudinea prevăzătoare a lui Romulus și cea impetuoasă a Blandianei, mereu pornită împotriva propriului SPP-ist, reprezintă parcă energia unei iubiri dusă spre jertfă (poeta e convinsă că a jertfit viața lui Romulus). Tot mai însingurați, cei doi se simt o excepție – ”nu suntem asemenea cu nimeni” – și se distanțează moral nu doar de cei ”lași și dezertori din suferința comună” (cei plecați în exil), dar și de cei care au instinctul adaptabilității. Atmosfera irespirabilă e definită cu o violență analitică fără milă: ”Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat”. Nu știu însă dacă nu s-a pierdut definitiv codul pentru înțelegerea unui asemenea coșmar, transcris într-un mod admirabil de la cap la coadă.