Jocuri de stări

Din argint viu (literar) trebuie că-i făcută Radmila Popovici, care nu știe nici ea la un moment dat unde se află – la un eventum poetic, la unul teatral ori la unul muzical, de nu la toate deodată. O disponibilitate creativă enciclopedică o poartă de ici-colo, nu fără triumfuri relevante peste tot, deși ar părea că inima o trage mai ales spre poezie. Nu-i a mirare fiind vorba – după cum zice Lucia Țurcanu în postafața (Poezia-incantație) exegetică la Vene și artere (Editura Arc, 2022) – de o ”fire romantică” și care profesează ”confesiuni ale unui eu hipersensibil”. Dacă am lua titlurile volumelor sale ca pe un indiciu de poetică, s-ar putea crede că Radmila e o jucăușă pe omofonii (Mi-s, EvAdam) și alte lexicalități inventive, pe linia Foarță-Galaicu-Păun, gata oricînd de fantezisme lingvistice. Acestea nu lipsesc (nici ultimul titlu nu e scutit de ambiguități), dar vibrația ludică, mereu prezentă, nu se răsfață în jocuri de cuvinte, ci în jocuri de stări. Deși nimeni nu mai are acum pretenția ca poezia să fie neapărat și-n întregime romantică, precum avea Fr. Schlegel, Radmila e, într-adevăr, o moștenitoare de romantism controlat, cu un arpegiu larg, deschis între duioșii și revoltă și-n care încap recitaluri de tandrețe, nostalgii, pasiuni și – mai ales – compasiuni. Tinerii poeți (r)moldoveni au cu toții reflexe nostalgice și nu-i unul care să nu încerce să-și retrăiască, în modalități de reverie nostalgică, propria copilărie, fie cît de îndesată cu frustrări. Par să fi trăit cu toții în calidorul lui Goma iar acum se calcă pe picioare în cam aceleași reconstituiri anamnetice cu bunei și bunele. Nici Radmila nu se poate abține să nu facă un popas de pietate în copilărie, dar baremi primul ei segment din Vene și artere – Deschid poarta – e un concis kaddish auster, un bocet compus din concretețea imediată a stărilor de șoc și doliu, întoarse înspre o descripție a lor cît mai autentică și cu lacrimile sublimate: ”în acea zi am terminat cu sînge/ rece manuscrisul și l-am expediat/ cu sînge rece la editură am ascultat/ cu sînge rece muzică meditativă/ pînă a sunat telefonul/ care mi-a făcut praf sîngele// nu mai vedeam nu mai gîndeam/ nu mai eram eu în locul meu/ se mișca privea vorbea o entitate/ pe care n-o mai cunoscusem// în acea zi am chemat și doctorul/ și preotul și zeii numai pe moarte/ nu” etc. (Cu sînge rece). Inevitabil vine vorba de un dublu kaddish, căci bocetul activează memoria copilăriei, a candorii și paradisiacelor de atunci, dar mai ales a momentului de traumă cînd copilăria moare sub avalanșa de agresiuni a vieții: ”eram mică tata mă ducea/ la rîpă unde săpase un iaz/ în care aruncase mulți/ peștișori argintii// uneori fugeam de acasă/ să-i văd îi prindeam îi/ netezeam și le dădeam/ drumul înapoi în apă// într-o seară am găsit/ numai broaște rîioase// într-o dimineață gheața/ m-a privit cu ochii lor/ bulbucați// nu mai sunt mică rîpa/ s-a îngălbenit” (Deschid poarta). Colocviul central din poezia Radmilei devine chiar cel dintre candoare și fragilitate, de o parte, și agresivitatea lumii, de cealaltă parte, un colocviu în care argumentul poetei – unul disperat – e doar puterea plăpîndă, dar temerară, a iluziei: ”e doar o iluzie a simțului meu/ olfactiv pretențios că zgomotul/ acesta înnebunitor plin de zbîrnîit/ claxonat bocănit scîrțîit țăcănit/ șuierat foșgăit/ hîrcîit buhăit zbierat/ e numai o isterie auditivă că de fapt/ toate-s tril ciripit și foșnet de frunze” etc. (Prea strîns). Se vede din vocabularul copleșitor al agresiunii cine trage, de fapt, concluzia și cine e victima.

Nu vreau să dau atenție ispitei de a psihanaliza motto-ul cărții (”sunt o inimă înflorită/ într-un vîrf de lance”), pentru că oferta e prea deschisă și o califică numaidecît pe Radmila printre elevele Sylviei Plath, toate convinse că ”orice bărbat e un fascist” și ”orice femeie – o rană”. Radmila nici nu face, de fapt, mare tapaj de această condiție suplicială, dar nici nu poate trece peste trauma alienării umane, peste dez-afectivizarea generală: ”gheața din priviri e/ cel mai modern material/ de construcție” (Claustromanie) (nu știu însă dacă finalul apoteotico-patetic era cel mai potrivit: ”tras în țeapă/ cerul/ sîngerează”). Asemenea ieșiri în decor patetic se întîmplă destul de frecvent, fără îndoială din intenția de a dramatiza lucrurile, dar și din pricină că Radmila s-a specializat într-un fel de animism procedural. Firește că poetul trebuie să le dea viață tuturor văzutelor și nevăzutelor, dar Radmila procedează literal așa și le dă prin simple personificări ori materializări de abstracte. La ea, ”ploile se piaptănă”, ”bulbucii/ se sparg de rîs/ și batjocură”, ”istoria și dreptatea sunt surori/ vitrege”, ”întunericul își ascunde coarnele”, ”viitorul visează”, ”diminețile se trezesc”, ”ceața stă și admiră”, ”întunericul molfăie” etc. etc. Toate au reacții omenești și se poartă ca persoane cu psihologie la purtător. Nu e, propriu vorbind, o viziune animistă, ci doar o blocare într-un stadiu imaginativ copilăros, în care și nimica mișcă – de regulă amenințător. Se insinuează astfel o panică difuză ce bate din toate părțile și, simultan, se conturează o condiție dramatică din care poeta tot visează să scape: ”de zece ori eu mă visam/ o pasăre oarbă care zboară/ atunci cînd pămîntul/ devine greu și/ insuportabil” (Atunci cînd pămîntul). Ori măcar să aibă unde se refugia, bunăoară, sub plapumă, unde ”putem avea tot ce dorim/ cum dorim cu cine/ dorim dacă scenariul/ ține cu noi ceea ce/ la fel ca-n viața reală/ se întîmplă prea rar”, căci ”în rest/ coșmaruri”. Desigur că Radmila nu-i chiar atît de radicală încît să creadă că numai în lumea iluziei se poate trăi; sînt și poeme în care pare a trăi și ea bine pe pămînt, ba chiar are parte de momente beatificate, de contopire erotică în intensitate mistică (chiar poemul care dă titlul volumului). Dar de regulă ea pornește de la agresiuni cotidiene (stîrnite tocmai de faptul că ”fragilitatea e irezistibilă” și provoacă agresiunea) și le dă drumul pe principiul boule de neige, ajungînd pînă la ecologisme apocaliptice. Incidentele cotidiene – sau biografice – sînt prelucrate ca parabole, încurajate de principiul personificărilor să se exalte, dar ținute în frîu de o imaginație ludică, mereu dispusă la o ingenioasă regie teatrală. Dar și Radmila, nu doar lumea, e agresivă, căci își agresează propriul fond romantic prin ironie, ludice și performance imaginativ. E un conflict în chiar firea ei care răzbate abrupt, dar și programatic, în poezie. Romanele ”nu-s”, într-adevăr, de Radmila (cum și zice), dar schițele de stări îi consolează apetența epică, mai ales că-s puse sub protecția umorului de sine (și-n nici un caz a iluziei de sine): ”cele mai frumoase poezii/ ale mele n-au fost și nu vor/ fi rostite de nimeni niciodată/ pentru că nu le voi scrie/ nici în ruptul capului/ chiar dacă romanul vieții/ s-ar dovedi a fi cel mai/ pervers dictator” (Textură). Eu n-aș fi sigur că se va ține de cuvînt. Aș paria chiar că nu.