Al. Cistelecan
Poetă, prozatoare, eseistă, cercetătoare a terorii comuniste din România, Ruxandra Cesereanu are o legătură de suflet cu Iuliu Hossu, cardinalul căruia i-a fost dedicat anul 2025, o legătură transmisă pe lanțul familial. Nepoată a preotului greco-catolic Vasile Cesereanu, cel hirotonit de însuși episcopul Iuliu în 1926 și care după 1948 a petrecut mulți ani în închisoare (și căruia nepoata i-a închinat o evocare biografică în volumul Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu – un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către securitate, apărut, în a doua ediție, în 2017), Ruxandra își mărturisește și-și asumă deschis – în Ieșirea, Editura Galaxia Gutenberg, Tîrgu Lăpuș, 2025 – această legătură: ”Moștenind iubirea bunicului meu pentru figura lui Iuliu Hossu, magistrul său, nu este greu de ghicit că acesta a devenit un maestru spiritual și pentru mine” (p.62). Nu este pentru prima oară că Ruxandra evocă luminoasa figură a episcopului Hossu, dar de această dată ea se identifică prin intermediul unei transpuneri fictive – o prelucrare a celor cinci ani petrecuți de episcop în închisoarea de la Sighet – cu figura martirică a Cardinalului. Secvența aceasta biografică e reconstituită în două capitole consistente (și un mic epilog) prin care Ruxandra reface în detalii concrete calvarul episcopului (și al celor închiși odată cu el). Ideea directoare e tocmai aceea de a da concretețe acelor zile (și acelor ani), de a le reconstitui în detaliile lor existențiale și de a le aduce în prezent. Reconstituirea începe cu reparcurgerea drumului cu duba spre Sighet, într-o zi de zăpușeală sufocantă în care deținuții înghesuiți abia mai aveau aer. ”Fericirea” lor consta în recunoașterea unor locuri întrevăzute, a unor scurte popasuri în care copiii care-i priveau nedumeriți și speriați li se păreau niște mesageri. E un ”pelerinaj”-calvar, la capătul căruia, ajunși la Sighet, sînt primiți cu bunăvoința tipică a torționarilor: ”Băgăm ghivolii la grajd” (p. 9) sînt primele vorbe pe care le aud. Viața de celulă e refăcută migălos, cu tot protocolul ei dezumanizant, dar care contribuie tocmai la întărirea credinței celor închiși. Nu mai au dreptul să vadă soarele (nici cînd sînt scoși la plimbare în curte), ”dar soarele credinței din hrubă nu arde el, oare, mai tare decît cel de pe cer?” (p. 10). Credința este pe măsura suferinței în acest loc unde ”moartea călca /…/ ca în împărăția sa” (p. 11). Celula 44, burdușită cu fețe bisericești, între care episcopii Bisericii Unite cu Roma, e ”universul” în care unii vor muri iar alții vor supraviețuii într-o permanentă agonie. Ca să se întărească unii pe alții în credință, întemnițații decid ca fiecare dintre ei ”să facă o rugăciune nouă” (p. 16) pe care o vor rosti toți. Muncile la care sînt supuși, umilitoare și strivitoare, sînt un catalog de torturi. Se moare cotidian în închisoare și vor fi două morți și în celula 44 – a episcopului Valeriu Frențiu și a episcopului Ioan Suciu. Episcopul Valeriu se stinge treptat: ”Nu mai putea mînca decît fărîme de mămăligă și marmeladă, ca o pasăre. Respira adînc, dar era o candelă pîlpîitoare, așa încît toți ceilalți au îngenuncheat în jurul lui” (p.32). Cei încă vii aveau grijă să ascundă momentul stingerii spre a nu prinde supraveghetorii de veste, căci altminteri aceștia i-ar fi aruncat într-o celulă goală și i-ar fi lăsat acolo să moară în chinuri.
Capitolul a II-lea nu mai insistă pe viața de celulă, ci proiectează o experiență mistică a episcopului, o ”ieșire” din trup pentru a-și revedea eparhia și credincioșii, iar această ”călătorie” culminează cu resuscitarea zilei de Sîntămărie din 1948, ultima în care episcopul s-a aflat în mijlocului enoriașilor la Mănăstirea Nicula. Cardinalul își transcende condiția de întemnițat și călătorește spiritual prin toate locurile – multe – vizitate în calitate de episcop. Ruxandra reface atmosfera și tensiunea acelei zile de Sîntămărie Mare, inclusiv predica ținută de episcop și-n care le-a spus credincioșilor să rămînă tari în credință, căci ”legătura noastră cu credința nu ține de orînduirea omenească /…/, ea ține de orînduirea dumnezeiască” (p. 48). Viziunea mistică a episcopului – sugerată de regretatul episcop Florentin Crihălmeanu – e o apoteoză a martiriului.
Schița evocativă a Ruxandrei e completată de cîteva piese grupate într-o ”addenda” care întregesc cum nu se poate mai adecvat ”peisajul” martiric. Predica ținută de episcop la Nicula e ”reprodusă” și după reportajul făcut acelei zile de către E. Bogza (preluat din Curierul creștin) și-n care sînt reproduse pasaje întregi din omilia episcopală în care, printre altele, episcopul le întărea inimile credincioșilor asigurîndu-i de faptul că ”libertatea de conștiință și religie” sînt ”chezășuite” în ”constituția și legile țării” și că ”nimeni nu le poate stinge fără să atingă Constituția și legile țării” (p. 71). Era, firește, o iluzie, căci samavolnicia suprimării Bisericii Unite s-a produs chiar în acel an. ”Dosarul” evocării e întregit și de un articol al episcopului Florentin despre ”tradiția greco-catolică a pelerinajelor la Nicula”, cu date despre istoricul lăcașului și despre icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare. Necesare, nu doar binevenite, sînt și concisele date istorice despre închisoarea din Sighet și despre Muzeul care a devenit fosta închisoare. Iconografia din final contribuie și ea la relevanța ”concretă” a evocării. Adaosurile documentare întăresc efectul de ”mărturie” concretă pe care ”ficțiunea” Ruxandrei și l-a asumat.
