Al. Cistelecan 
O idee bravă a avut Nicolae Leahu cînd s-a gîndit că după o serie de antologii parțiale ale poeziei basarabene s-ar cuveni una „totalizantă”, în care principiul istoric să fie corelat/întregit cu acela al geografiei literare și cu „fertila /lui/ expansiune”. Geografia literară îi permite să anexeze cîteva nume, pe criteriul locului unde s-a scris opera, chiar dacă autorul era doar în trecere pe acolo. E un expansionism justificat – de nu chiar necesar. Ideea s-a tradus într-o antologie cu adevărat reprezentativă – Antologia poeziei românești din Basarabia (1770-2020) (Știința, Chișinău, 2021), în selecția lui Leahu și cu studiul lui introductiv.
Studiul lui Leahu merită cel puțin tot atîta atenție pe cît merită antologia ca atare, pentru că el e o schiță de istorie a poeziei basarabene, compartimentată în serii creative congruente, ilustrate prin protagoniștii lor. Patru obiective, zice Leahu în Nota asupra ediției, au orientat antologia: „ilustrarea /…/ impulsurilor creative” basarabene, „reliefarea acelor stări de spirit care angajau profund ființa românului basarabean”, „asigurarea unei varietăți tematice” și „surprinderea /…/ tensiunilor spiritului” creator în diagrama paradigmelor istorice și estetice. Sînt, trebuie spus, obiective riguros ținute.
Precum cronicarul pe vremuri, și Leahu pornește de la premisa și de la conștiința unei „țări neașezate”, unde „în afară de pămîntul gras, puținele-i ape și norii mișcători deasupra-i, nimic din tot ceea ce ar putea reține altundeva atenția călătorului străin nu pare a avea aici pecetea definitivului”. E și normal că fundalul istoric propriu-zis va fi invocat permanent în derularea paradigmelor literare, începînd cu 1812, de cînd Basarabia a avut o altă soartă decît principatele românești. Secolul rusesc al Basarabiei n-are mai nimic literar, în afară de cărțile populare și de cele de cult (ar fi poate de investigat în ce măsură basarabenii, de-a lungul unui secol nesfîrșit, n-au renunțat la ideea identitară și n-au acceptat o integrare în cultură rusă, cum s-a întîmplat și cu alte popoare integrate în imperiu; poate studiul există și nu știu eu). Oricum, Leahu cercetează și puținele semne rămase, punînd în evidență măcar lexicul surprins „în clipa genezei”. Și are toată dreptatea s-o facă, mai ales ținînd cont de faptul că timpul estetizează aceste straturi inaugurale ale limbii și le accentuează – fie și doar pentru rafinați – coeficientul exotic al candorii creative. Seria poeților culți e deschisă de Ioan Cantacuzino, la care Leahu apreciază „efortul /…/ de a-și apropria sensibilitatea poetică occidentală”, dovedind astfel că „poezia românească /…/ este interesată, încă din secolul fanariot, de sursele lirice occidentale”. Nu e chiar de mirare căci, deși epoca fanariotă are imagine integral proastă, ea e martora unor inițiative legislative și culturale de occidentalizare. Lui Cantacuzino și lui Conachi Leahu le dăruie cîteva analize de text incitante, ei fiind reperele acestei epoci. Urmează apoi Constantin Stamati, „omul-orchestră al literaturii române din Basarabia”, „un reper ineludabil în orice încercare de a stabili cum se comportă limbajul poetic într-un teritoriu dominat de o limbă străină”. Asachi e prins și el în această rețea, precum și ardeleanul Vasile Fabian-Bob, poate primul nostru fantezist, după analiza lui Leahu. Desigur că o vreme, care se întinde pînă la 1918, tot ce mișcă prin Basarabia e relevant și, din cauza rarefierii culturale a epocii, nimic nu e de lăsat pe dinafară. Așa cum sună concluzia acestei epoci, „anexarea Basarabiei la Rusia, în 1812, amînă /…/ – pentru încă un secol – ieșirea ținuturilor răsăritene ale vechii Moldove din starea de medievalitate” și înapoiere culturală, întreg secolul fiiind „o nesfîrșită agonie” – inclusiv culturală.
Renașterea începe cu Limba noastră a lui Alexe Mateevici, iar primii ani de după unire reprezintă „o ucenicie sîrguincioasă la școala poeziei posteminesciene”, dar nu fără un principiu de emancipare care va duce spre finele interbelicului la personalități precum Magda Isanos. Poezia postbelică, din perioada comunistă, cînd Moldova era parte din URSS, este, zice Leahu, „terenul unei teribile confruntări dintre proletcultism și antiproletcultism”. Din acest peisaj se desprinde Grigore Vieru, cu ”ritualul /său de/ celebrare a valorilor esențiale – Mama, Graiul, Casa Părintească, Satul” etc., de unde va porni și așa-zisa generație a ”ochiului al treilea”, cu Nicolae Dabija și Leonida Lari ca primi protagoniști. Peisajul poetic basarabean se diversifică după anii ’60 și ritmul metamorfozelor sale e tot mai apropiat de ritmul metamorfozelor lirice din România (oarecum dependent de acestea), pînă cînd se va ajunge, după o operație de sincronizare (dusă de optzeciști), la o nivelare și omogenizare. Pașii făcuți de poezia basarabeană (dacă mai poate funcționa un factor de distincție) sînt urmăriți mai detaliat, cu premierea analitică a protagoniștilor fiecărui moment (marcat oarecum generaționist): Emilian Galaicu-Păun, Eugen Cioclea, Irina Nechit), pînă la Dumitru Crudu și la douămiiști, iar de aici la post-douămiiștii care joacă după cum le cîntă Komartin-Vancu. E un curs scurt de istorie a poeziei basarabene care reflectă, în esență, desfășurarea ei panoramică din antologia ca atare. O antologie și generoasă și severă deodată, care nu trece peste nimic semnificativ din mersul poeziei peste Prut, dar nici nu permite ocuparea necuvenită a unor locuri.
Am făcut doar o prezentare descriptivă a schiței lui Leahu pentru că n-aș avea ce obiecții să-i ridic (nici n-aș avea cum și nici de ce). Poate că, avînd în vedere autoritatea lui exegetică, n-ar fi fost rău să le atragă atenția ultimelor serii că devin cam repetitive și că mitologia bunelului devine prea generală în cadrul unor schițe biografiste nostalgice.
