Al. Cistelecan
Aflăm de pe clapeta debutului cu titlul Cînd pămîntul se va învîrti în jurul meu (Editura Colorama, Cluj, 2023) că Aurora Popescu e o olteancă psiholoagă și literată, refugiată (doar ca poet) de cîțiva ani în Cercul Literar de la Cluj (un nume cam uzurpator, nu?), unde e o tot mai mare înghesuială de poeți. Cu toții ne dorim, firește, să fim în centrul lumii și al atenției, dar prea puțini au ambiții atît de nesăbuite precum Aurora, gata să sacrifice pentru ele pînă și ordinea cosmică. Firește că titlul, ingenuu-provocator, e doar o capcană – sau o păcăleală –, căci Aurora nu vrea să fie chiar așa mare vedetă și Pămîntul pe care-l vrea învîrtit în jurul ei e doar cel din ”sistemul solar al inimilor”. Iar în acest sistem, el e doar un fel de sinecdocă a iubitului, a cărui epifanie – de s-ar produce – chiar ar tulbura cosmosul: ”în sistemul solar al inimilor/ tu ești Pămîntul/ sateliții tăi mîngîie anii lumină/ dintre noi/ adîncul și înaltul se leagă prin rugăciuni/ lumea morților și lumea viilor/ așteaptă să ne întîlnim” etc. (Respirație). Ar fi, într-adevăr, Eveniment. Cum și e, de fiecare dată cînd se întîmplă ori doar vine vorba. Cosmosul scapă el cumva de la dezastru, dar fiziologia (și după ea, altele și mai grave) e în explozie necontrolată: ”pe dinăuntru inima o luase razna/ bătea cu pietre/ ferestrele se făceau țăndări/ căutînd adevărul/ deși încă nu venise vremea lui// celulele au început să se înmulțească haotic” etc. (Stare de urgență). De regulă, obsesiile Aurorei se contaminează una de la alta și intră într-un fel de metamorfoză contorsionată, cum se întîmplă și aici, unde focul inimii o cîrmește neașteptat spre efectele pandemiei, datorită cărora ”cuvintele se înecau în măști”. Se întîmplă asta însă nu doar pentru că spontaneitatea stărilor devine incontrolabilă și începe să abereze (după manualul lui Baltrusaitis), ci mai ales pentru că Aurora nu e atentă la promisiunea pe care o fac versurile decisive și, prin urmare, nici nu o valorifică, preferînd să umple textul cu ”metafizice” și cu un fel de filosofeală implicită, în loc să radiografieze concretețea stării din arvuna poemului. Iată, bunăoară, cum se risipește intensitatea letală a ”atingerii” amoroase în pledoarii emfatice, menite să definească o iubire excepțională (cum sînt iubirile de obicei): ”e cuțit fiecare atingere/ ne dezbrăcăm de umbre/ pînă la os/ suntem mai bătrîni cu o eternitate/ și cu o iubire fiecare/ de cînd numărăm/ unul în altul/ infiniturile” (***). Stările enunțate – ori numai anunțate – pornesc în viteza cea mai mare, devenind cu totul altceva, cum i se întîmplă tandreții (din Tandrețe) devenită la capăt văpaie generală: ”pămîntul se făcuse cer/ de atîta tandrețe/ în același zîmbet adormeam amîndoi/ visele trăgeau cu ochiul/ în cămașa unei îmbrățișări/ trupurile ardeau/ mistuind/ tot spațiul”. Pe Aurora n-o rabdă, nu inima, ci cugetul să nu introducă radicale necuvenite în spațiul domestic-afectiv, de genul ”cu fața arsă de așteptări/ invit absolutul să mă mîntuie” (Aproape adevăr). În astfel de condiții, invitația sigur nu va fi onorată. (Reflexul acesta, de a ”umfla” stările cu surle metafizice, e chiar de mirare la Aurora, care face frecvent dovadă de umor și autoironie).
Cu totul altă procedură aplică Aurora în poemele de pietate filială, în care doliul atinge imediat o partitură imnică și-n care coerența stării nu e discreditată de ambițuri străine ei: ”cu una leagănă luna/ cu alta ia febra pămîntului/ cu celelalte strînge zorii de pe sîrma întunericului/ sau adună spicele de zile mohorîte/ pentru a le face claie de duminici/ în care se odihnește cerul// mîinile ei nu dorm niciodată/ îmi trag răsăritul/ să cadă pe pleoape” etc. (Mama cu o mie de mîini). O insistentă eufemistică însoțește aceste gesturi de devoțiune, concretizată îndeosebi într-o prea mecanică animație pe principiul personificărilor; pe baza lor se ajunge la ”coapse de aducere aminte”, ori la ”laptele nemuls al veșniciei” sau la ”pielea unui zîmbet” și la alte și alte de același fel.
Lucrul cel mai promițător e însă prevestirea unor teme/situații ce par lăsate la îndemîna viitorului, dacă atunci Aurora ne va spune cum ”stăm înghesuiți într-un timp care a devenit trecut/ fără a fi prezent vreodată” (Lecții din viitor). Doar să fie un cum de concrete, nu de infinituri, absoluturi, adevăruri etc.
