Imperialismul bănățean

Dintre toate felurile de cărți scrise de Alexandru Ruja – monografii (sector în care a devenit referința nr. 1 atît la Aron Cotruș, cît și la Ștefan Aug. Doinaș), dicționare literare, critică de actualitate, piese de istorie literară (plus ediții, unele critice) – cea care merită mai mult titlul de ”sinteză” e Istoria literaturii române contemporane din vest (ediția a II-a, David Press Print, Timișoara, 2023).  Ambiția sintetică e proclamată (poate cam emfatic) încă din titlu, dar cartea (tomul, de fapt!) e și o sinteză a temelor principale ale lui Ruja, a cercetărilor sale bănățene, de această dată sistematizate la intersecția dintre istoria și geografia literară. De interfețele acestora Ruja nu face însă mare caz teoretic, luînd lucrurile, abrupt, cum sînt. Drept să spun – în pre-lectură, ca să zic așa – m-am lăsat păcălit de titlu. Am crezut că Ruja va opera cu o delimitare geografică în  care va integra întregul Partium, nu doar Banatul, cu gîndul de a trasa o autostradă literară care să pornească de la Oravița și să ajungă la Satu Mare, iar pe traseu să se releve o identitate (ori măcar o distincție) literară a Cîmpiei de vest, baremi atît cît și-a impus/cîștigat Bărăganul o identitate. Conceptul ”geografic” al cărții nu e însă atît de ambițios, fiind, în realitate, doar un imperialism bănățean care se întinde și asupra unor UAT-uri vecine. Dacă ar fi să vorbim în termeni administrativi, Banatului i se adaugă Aradul, Severinul și Hunedoara – plus o binevenită expediție în Voivodina. Nu știu dacă arădenii (nu mai puțin emfatici decît bănățenii pur sînge) ar consimți la o astfel de integrare. Bănățenii sînt foarte geloși pe identitatea lor și se simt mai mult decît ofensați cînd sînt tratați ca o addenda ardeleană. La fel de bine s-ar putea să se simtă și arădenii în acest caz, mai ales că ei beneficiază de precedente literare (românești) cu ani buni înaintea timișorenilor. De altfel, și alte orașe din vest au intrat în literatura (cultura măcar) românească înaintea Timișoarei (nu doar Oradea, bunăoară, dar și Beiușul și Lugojul), de unde un mic – dar încă treaz – complex de întîrziere, mîntuit prin mantra europeană cultivată de toți patrioții bănățeni. Nici Ruja nu se dă în lături și fixează Banatul ”într-un spațiu integrat mereu în europenitate” (p. 5).  Mai pe față ori mai pieziș, admite însă și el această retardare (e un fapt, așa că nu e încotro), precizînd în cuvîntul introductiv (Privire de sinteză) că doar ”începînd cu pași timizi în perioada de după Marea Unire” a intrat și Banatul în circuitul literar național, realizînd abia ”în a doua jumătate a veacului al douăzecilea” o necesară ”diversificare valorică” – și recunoaștere totodată (p. 7). Grație lui Maiorescu, Banatul s-a bucurat însă de faimă (și – mai ales de – specific!) înainte de Unire, dar Ruja consideră cam ofensatoare caracterizarea drept ”literatură dialectală” avansată de Maiorescu (deși acesta nu o generaliza). El își pornește proiectul din momentul în care începe emanciparea bănățeană, trecînd peste istoria (nu fără realizări marcante cultural) care ar putea cauza complexe. (În realitate, multe din paginile care ar fi putut fi dedicate precedențelor literare bănățene sînt recuperate în Comentarii de istorie literară și note, așa că ceea ce lipsește de la începutul cărții poate fi găsit la finele ei). E vorba, așadar, de o ”cercetare regională” care și-a atribuit un titlu abuziv (care poate fi o promisiune, nu?). Dar nu ceea ce nu e – căci ce nu e, e în multe feluri – e important, ci ceea ce cartea e.

            E o schiță (masivă, dacă se poate zice așa ceva) de istorie a literaturii contemporane care poate fi arondată, cu bunăvoința celor arondați, Banatului. Ni se precizează clar (p. 5) că Istoria… ”se ocupă de scriitori aparținînd literaturii contemporane”, adică, și mai clar, ”literaturii române postbelice”, cînd această zonă literară a ieșit ”din complexul provincialismului, din cantonarea în probleme zonale și scrieri dialectale” (ajunge să ne amintim de Slavici ca să vedem cît de discriminat e Aradul, care nu suferise de aceste boli). Patriotismul banățean al lui Ruja mai are de furcă și cu eticheta pusă de Blaga peste Banat, un spațiu de bogăție folclorică, dar de mare sărăcie în ”personalități creatoare”. Această etichetă drastică va fi însă ștearsă de ”generația de mijloc a perioadei postbelice” (p. 9), destul de tîrziu, așadar (dacă nu luăm în seamă capitolele dedicate lui Aron Cotruș și Doinaș, mai degrabă bănățenizați forțat decît bănățeni; de fapt, cel mai efervescent protagonism literar l-a făcut Aron Cotruș, ceva mai înainte de această generație). Spre această generație se îndreaptă, cît mai repede, Ruja.

            Nu înainte însă de a consacra un capitol de merit premergătorilor interbelici, prilej de a restitui, în note, destule lipsuri din ”istoria” peste care a sărit (de fapt acolo e recuperată istoria culturală a Banatului, a instituțiilor sale culturale, plus multe biografii și bibliografii, ”documentate” prin destule piese de arhivă; Al. Ruja nu e doar un arhivar de asemenea piese, ci e el însuși o arhivă, fiind martor și participant la întreg procesul de emancipare și afirmare literară a zonei). Pe firul cronologic se dezvoltă destule golfuri și viraje prin care se reface partea lipsă a istoriei, la orice bun pretext. Bunăoară, Schițele de călătorie ale lui Virgil Birou sînt un pretext eficient pentru a ajunge și la schițele lui Victor Vlad Delamarina (iar de la schițe, mai departe). Ce vreau să subliniez e că notele și comentariile nu sînt facultative și că ele, printr-un procedeu baroc de extrapolare, fac parte, de fapt, din textul central. ”Interbelicii” selectați și-au continuat, majoritatea, activitatea și după război, asigurînd astfel – la propriu – ”continuitatea” folosită drept siglă a capitolului. Sînt cîteva portrete care, laolaltă, fac un releveu istoric al perioadei, cu destule aspecte în care evoluția literară se implică în cea culturală. Portretele sînt mici configurații ”monografice”, care trec în revistă și biografia și operele, indiferent de gen. Personalitatea ”dominantă” a perioadei – și a capitolului – e Anișoara Odeanu, privilegiată ca poetă ”din dorința de a atrage atenția asupra deosebitei poete care este Anișoara /…/, dar despre care s-a scris puțin” (p. 17). E o expertiză a poeziei cum știe Ruja să le facă, punînd în vitrină liniile directoare și temele structurante. La Anișoara, ele ar fi ”ridicarea iubirii la nivel de concept liric” (s. aut., p. 13), iar apoi ”natura și legenda” (p. 15), ambele în prelucrări îndestul de rafinate. Iubirea e și cea care alimentează romanele Anișoarei, care au ”multe asemănări” (p. 17) cu prozele scrise de ”Camil Petrescu, Anton Holban, Cella Serghi, Mihail Sebastian” (p. 18). În general aceste corelații – ritualice, le regăsim la toți scriitorii mai relevanți – sînt menite să includă atît autorul, cît și Banatul într-un peisaj național și să șteargă suspiciunea de provincialism. Nu pot lipsi nici evidențierile ”continuității”, ale ”organicismului” regional, acolo unde ele pot fi probate (la Petru Sfetca, bunăoară, care, ”ca în poezia lui Aron Cotruș”, ”este dominat de elanuri puternice și atras de jocurile dure cu spații nemărginite”, p. 26; sau, la David Blidariu, care ”pastelizează uneori în stil pillatian”, p. 32., pe cînd Dorian Grozdan se ține pe ”o linie înaltă”a tradiționalismului, așa cum a fost ea ”fixată” de Blaga și Cotruș, p. 39; urme blagiene destule și la Alexandru Jebeleanu, p. 45). Memoria istoricului literar e tot timpul funcțională, promptă, așa că asemenea corelații nu sînt doar un bonus, ci eficiente racorduri cu planul național.

            După un preludiu în care Ruja își sintetizează monografiile dedicate lui Aron Cotruș și lui Doinaș (prilej de a scăpa Banatul de toate complexele provinciale, grație a doi arădeni), începe – cu poeții, firește –  propriu-zis desfășurătorul ”generației de mijloc”. De data aceasta nu mai e ”sărăcie de personalități creatoare”, ci din contră, direct abundență. Soluția aleasă pentru a administra această efervescență e gruparea poeților (iar mai încolo și a prozatorilor) în serii tipologice. Tipologiile discursive cu care operează Ruja sînt destul de încăpătoare – sau destul de nuanțate -, astfel încît în fiecare din ele pot încăpea poeți/prozatori pe care-i unesc doar cîteva tangente, unele temperamentale, altele tematice, altele stilistice. Dar peisajul capătă o anumită geometrie – variabilă și ea, rămînînd însă coerentă. În prima serie tipologică a poeților – intitulată ”livresc și ludic” – intră, bunăoară, Șerban Foarță și Eugen Dorcescu. Dar pentru a face coerentă tipologia Ruja trebuie să adauge ca notă a tipologiei și elemente care țin de ”rescrieri biblice” (care trancend, desigur, simpla componentă ”livrescă”). Nuanțele, pe cît pot fi folosite în disociere, tot pe atît pot fi utilizate în pacificarea tipologică. Oricum, analizele lui Ruja spre diferențiere trag, lăsînd grila tipologică să plutească pe deasupra apelor. Sau punînd etichete în care să nu fie cuprinsă nici o restricție, nici un criteriu discriminator, cum e cea sub care intră o sumedenie de poeți – ”Poezia expresiei. Spațiul retro. Afluxul sentimental și ceremonialul erotic. Extazul naturist” -, de la Petre Stoica pînă la optzeciști calificați (din tablou, dacă tot e vorba în el de erotice și extaze, lipsește, cam nemotivat, Rodica Draghincescu). Astfel de ”serii” (celelalte nu sînt chiar așa de aglomerate) implică o disponibilitate și o flexibilitate receptivă dovedite deja de Ruja în cărțile dedicate poeziei contemporane (pornind cu Valori-le lirice actuale  de la debutul din 1979). În bună măsură, spațiul acordat fiecărui autor e un indiciu de valorizare, dar nu e un criteriu absolut (poeți cu puține pagini pot primi laude mai înalte decît alți poeți cu multe pagini). Practic, e o istorie in nuce  a fenomenului poetic – nu neapărat bănățean, dar care are o legătură cît de cît determinantă cu Banatul (măcar de școală, nu neapărat de obîrșie) – postbelic ”regional”, o istorie adusă chiar la zi. Paginile cele mai de interes – se-nțelege de ce – sînt cele dedicate poeților mai puțin cunoscuți. Dar mai ales poeților din Voivodina (unii integrați deplin în literatura română, alții doar part-time), într-o listă consistentă (poate nu și exhaustivă): Mihai Avramescu, Vasko Popa, Nicu Ciobanu, Ioan Flora, Vasile Barbu, Pavel Gătăianțu, Ioan Baba.

            De un efort de sistematizare tipologică – la fel de îngăduitor ca și cel folosit în sistematizarea poeziei – se bucură și proza, în măsura în care prozatorii își permit afinități. Unul singur e rebel și ocupă tot spațiul capitolului Un întemeietor. Jurnaromanul – Livius Ciocîrlie. Nici doamnele scriitoare nu se lasă împrăștiate prin tipologiile pre/post/stabilite, așa că fac o grupare separată (Proza feminină. Romanul familiei. Liricizarea epicului).

            Sectorul exegezelor și interpretărilor (nu doar literare) începe cu un triptic cerchist (Victor Iancu, Eugen Todoran și Ovidiu Cotruș), personalități despre care Ruja a scris chiar stăruitor (de altfel, nu știu dacă e cineva în această Istorie despre care Ruja să nu se mai fi pronunțat). Istorici literari, eseiști, autori de studii de gen, hermeneuți și alții fac o echipă care vine de la cerchiști la optzeciști (în continuitate universitară în primul rînd). Ruja nu le face întîmpinări în portretele expuse, ci le prezintă scrupulos munca și concepțiile. În toate secțiunile un criteriu subsecvent e cel generaționist, operînd în interiorul celui tipologic.

            Pe scurt, Alexandru Ruja a rămas dator ”Vestului” (dacă tot l-a luat gura pe dianinte), dar Banatul îi poate fi recunoscător.

P.S. Între scrierea și apariția acestui comentariu, Alexandru Ruja a plecat pe cealaltă lume. Tonul cam frivol de aici a devenit cu totul nepotrivit, dar…