Al. Cistelecan
De opt ani a avut nevoie Carol-Daniel Sabău pentru a adăuga debutului cu Despre profet și alte poeme (Editura Serafica) o nouă serie de iluminări și rugăciuni, puse sub sigla Simplissima (Editura Charmides, Bistrița, 2023). ”Charmides” e una dintre editurile care cultivă poezia cu – se poate spune fără jenă – entuziasm, iar colecția sa de volume poetice e una dintre cele mai consistente și mai relevante. În cadrul ei, Carol e o prezență distinctă, fiind unicul franciscan consacrat și, totodată, unul dintre puținii poeți manifest și genuin creștini. Decantările produse între debut și Simplissima nu-s de natură să schimbe fondul de fervență al poemelor și nici să altereze retorica evlavioasă, de imediată simplitate – de nu chiar sărăcie – a lexicului. Carol parcă scrie după manualul de candoare al Sfîntului însuși, purtînd cu el, după cum zice în prefața cărții Adrian Popescu – și el un poet franciscan, de nu cumva cel mai acreditat în evlavia imniforă franciscană – ”un dialog liber, ideal”. Și, într-adevăr, chiar acesta e firul constructiv al volumului de acum, unul în care confesiunea e implicită într-un dialog cu patronul ordinului. Cartea e un manifest al devoțiunii față de Sf. Francisc, o saga a fervorii cu care Carol se străduiește să se identifice cu sfîntul. Poemul de deschidere pune întreaga biografie a poetului sub semnul căutării și sub extaza întîlnirii și iluminării: ”în urmă cu treizeci de ani/ am început să merg pe urmele tale/ Francisc// la început te căutam în icoane/ enciclopedii tăceri/ și tot soiul de artefacte/ convenționale//…// tîrziu mult mai tîrziu/ te-am simțit cald/ tot mai cald/ generos milostiv/ și aproape// intimitatea ta/ mă face să cred/ că-n fiecare dimineață/ cobor nestingherit/ din cer”. Acest sentiment diafan, împlinit prin intimitatea cu Sfîntul, de mutare a ființei, de metanoia radicală e cel pe care Carol ține să-l articuleze în toate detaliile sale. Și el trăiește beatitudinea identificării plenare cu toate cele ce sunt: ”ca și tine, Francisc, sunt din toate cîte puțin/ din soare, din pămînt/ din rugăciune/ din vînt, din cruce, chiar din tine/ din răni, din păpădie/ din cer și din nori// din apă, smerita apă și nelipsită/ din foc, din noapte” etc. Firește că alături de această extază – și simultan cu ea -, poetul trăiește și sentimentul distanței, dar tocmai spre a evidenția vocația devoțiunii: ”dacă printr-o minune/ aș fi ca tine Francisc/ aș vrea să văd mai ales lumina/ asta e tot ce pot cere/ fiindcă e cel mai greu de văzut” (aș avea nevoie de ochii tăi). Fervoarea e cea care se străduiește să parcurgă această distanță și s-o anuleze.
Stadiile parcurse sînt, desigur, stadii de rugăciune, de invocare entuziastă în numele întregii umanități: ”încălzește inimile cu soarele unei noi zile// și nu ne lăsa fără înălțime/ nici fără cer/ privirile toate” (Tu, Francisc). Și tot fervoarea e cea care străbate pînă la familiaritatea cu sfîntul: ”Francisc, dragă Francisc, iartă-mă/ și ajută-mă” (În timp ce tu Francisc). Faptul că poemele n-au titluri dovedește că ele nu sînt altceva decît secvențe dintr-o rugăciune continuă, un permanent ”iartă-mă/ ajută-mă/ ridică-mă/ și iartă-mă”. Carol stă mereu în poziția rugătorului.
Nu lipsesc însă nici poemele în care, mai sigur pe harul venit de la Francisc, poetul trece la reflecția despre credință și la îndemnurile directe: ”nu căuta cu orice chip/ să vezi lumea cu ale sale/ mai degrabă/ o margine de cer// e mai bine să te vadă Dumnezeu”. Nu lipsește nici certarea celor care și-au închis inima și ochii (”și nu întîlnisem decît/ foarte puțini/ care să recunoască/ în alții/ cerul”), dar Carol nu e poet de nacazanii. Inima lui e îndreptată spre cele de sus și invadată de cucernicie și dragoste. Rostite, amîndouă, cît mai simplu și cît mai direct, fără nici o ”prefacere” literară – ci doar candid, cald, compasional.
