Gaia poetica

Au trecut de mult (dac-au fost vreodată) vremurile în care prin poeziile lui Lucian Vasiliu bătea „un aer malefic, fascinant și enigmatic”, după cum l-a simțit Radu G. Țeposu (în Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Ed. Cartea Românească, București, 2006 , p. 107). S-au dus și cele în care Eugen Simion (în Scriitori români de azi, IV, Ed. Cartea Românească, București, 1989, p. 519) vedea prin ele oarece „suprarealism”, care la Lucian n-a fost niciodată altfel decît simulat și practicat în joacă, fiind vorba de un suprarealism mai degrabă caligrafiat decît vocațional. Nu sînt singurele lăsate în urmă (ori doar suspendate) de Lucian pînă să ajungă la recentele Fragmonade (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2024), cu toate că titlul sub care-s puse „poemele inedite” din perioada „2018-2023” trimite anume la continuitatea de formulă pornită odată cu Mona-Monada din 1981. Continuitatea, ce-i drept, nu poate fi contestată, căci Lucian lucrează și acum tot cu „imaginația bufonă” remarcată de Eugen Simion (idem, p. 525), tot mai rafinată de la carte la carte, și mereu pe un discret fir biografic, acum concentrat pe episodice și cotidiene, dacă nu de-a dreptul pe ocazionale („ocazionale” biografice și ele – și biografice în sens de existențiale). Nu lipsește nici – aproape sublimat – spiritul madrigalist care traversează toată poezia lui, în bună parte organizată ca scenariu erotic proiectat deopotrivă într-o perspectivă senzuală și spirituală, nu fără veleități de a-l ancora la marginea cîntării cu metafizică. Lucian e un iubăreț deopotrivă șăgalnic și patetic, imnic și parodic (pe bună dreptate pus de rudă cu Mihai Ursachi), operînd în zariștea unei erofanii exaltată și vexată simultan. Și mai rămase în urmă par acum scenariile cu miză direct metafizică – sau „parabolele morale și filosofice” remarcate de Țeposu (idem, p. 107) –, cele în care Lucian practica ludicele cu metafizică ori metafizicele sabotate de ironie. În totul, continuitatea e asigurată de o asceză a pornirilor mai emfatice, măcar că autoironia nu l-a lăsat niciodată pe Lucian să le dea acestora drum liber; ba dimpotrivă, Lucian a făcut mereu profesie de umilință, chiar și cînd recita propoziții radicale ori fatale – și care păreau, de fapt, recitate de poem, nu de poet. Ca mulți alți poeți trecuți prin multe, și Lucian a descoperit virtuțile eterne ale simplității și lipsei de fandoseală, ale autenticității imediate, fără aparat propulsor.

Cu har ludic și efuziuni afective deopotrivă sabotate și apărate de o ironie euforică, mereu activă și acționînd mai degrabă cu tandrețe decît cu vitrion englezesc („amestec surprinzător și aproape patetic de emoție și ironie”, zice Ana Blandiana în cuvîntul înainte) lucrează, pe portative de vervă, Lucian. De n-ar fi ironic din sfială structurală și ludic din exces de participare (și una și alta, și ironia/autoironia și spiritul ludic sînt în egală măsură leacuri și vocații), Lucian ar putea vorbi pe două voci distincte. Asta pentru că alături de prestidigitația de cuvinte (în care-și reprimă cu greu virtuți dimoviene ori afinități de inventivitate lingvistică à la Foarță) și de măsluirea parodică a confesiunii, Lucian profesează cu egală abilitate și lirismul pur de evlavie. Fragmonade-le chiar cu un astfel de poem aproape marianic, încărcat de smerenie și incizii dramatice, se deschid, cu un imn matern sublimat într-o schiță de condiție – existențială și poetică deodată: „Act de identitate/ tezaurizat într-o monadă/ tăiată în două/ de șenilele tancului estic// Zărești fratele/ prin gardul de sîrmă ghimpată/ atîrnat/ de funia/ clopotului// Visezi/ cuiburi de cuvinte materne/ la steașina casei// Visezi/ cuvinte/ așezate în formă de cruce/ pe pieptul mamei” (Certificat de naștere). Oricîte giumbușlucuri savante ar face Lucian cu vorbele și oricît s-ar detașa el, cu premeditare, de participația la patetism și la grația evlaviei, o vocație psaltică îi urmărește ca o umbră poemele. Nu m-ar mira să-l vedem cu un volum de imne sau cu o psaltire post-dosofteiană, ca să-și poată finalmente satura dezinvoltura postmodernă.

De altfel, chiar și ludicele de acum au o pregnantă valență imnică. Nu e o noutate în poezia lui Lucian imnificarea poeziei și poeților (și a celorlalte arte, literare ori ba), dar aici spiritul imnic e în deplină sinergie cu cel ludic și în mare volumul poate fi citit și ca o – ușor sabotată – imnică literară. „Reveriile închinate metropolei moldave”, evidențiate de Gheorghe Grigurcu (în Poezie română contemporană, II, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 535), sînt continuate și aici într-un repertoriu imnic-ironic-ludic: „Logofătul Constantin/ Costache Conachi/ citește psalmii traduși de Mitropolitul Dosoftei/ Vasile Alecsandri citește/ alături de logofătul Conachi/ Mihai Eminescu citește/ pasteluri de Vasile Alecsandri/…// De Lucian Vasiliu cine lecturează/ fragmonade?” (Continuitate). E o revărsare luminoasă de bunătate pur omenească peste toate poemele, ca o absoluțiune a spiritului de joacă și a zbenguielilor ironiei. Într-un fel, acest punctaj de iluminare e folosit și în tehnica textuală și compozițională ca atare, căci de regulă toată joaca sfîrșește într-o notație de beatificare, chiar și acolo unde spiritul ludic își dă drumul în deplină slobozenie: „Miercuri, joi:/ vai de noi// Marțea/ o ținem de-a hoarțea// Vineri/ nu mai suntem tineri// Sîmbătă, duminică/ luminii din candelă/ nu-i este frică” (Fragmonadă VIII). Desigur că la atîta inventivitate ludică (lucianică?), poetul lasă destule poeme să zburde liber. Are și de ce, căci verva lui e o virtute a gratuității iar poezia e susținută pe o gaia poetica.