Fiziologia mainimicului

”Nu-i Arta slăbiciune, leșinuri, mascaradă”

(Verlaine)

Sînt destule – de nu chiar prea multe – criterii pentru discriminarea poeților (firește că și pentru incriminarea lor), dar (lăsînd la o parte devoțiunea pentru materia imaginantă și originară, făcută obligatorie de Bachelard) cel mai eficient dintre toate pare a fi cel al mitologiei personale – ori al temei care ajunge să-i subjuge definitiv (cu condiția să nu fie o temă după care aleargă ei pînă se sufocă, ci una care i-a găsit ea). Bunăoară, între optzeciștii noștri ce altă despărțire mai catastrofică decît cea produsă de mitologia ”totului” a lui Cărtărescu și mitologia ”nimicului” a lui Viorel Mureșan? Ori cea a ”mainimicului” a lui Ioan Moldovan? La nevoie pot scrie toți trei în formule învecinate, dar distanța de viziune dintre ei nu se micșorează. ”Totul” și ”Nimicul”, ce-i drept, au prestanță metafizică, sînt un fel de entități metafizice, pe cînd ”mainimicul” e doar o precaritate ontologică nedefinită a cărei fiziologie trebuie cît de cît conturată. Și Cărtărescu și Viorel Mureșan au fost norocoși că au dat peste ei asemenea himere, pe cînd Moldovan are de tras la definirea propriei fantasme. Și chiar trage de cîteva volume, de cînd la orice întrebare care-i iese înainte răspunsul e ”mainimic”. Ce reprezintă omul (și poetul)? Mainimic. Ce poate face omul? Mainimic. Ce poate el spera? Mainimic. Ce i se poate întîmpla? Mainimic (chiar dacă i se întîmplă moartea). Ce e viața lui? Mainimic. Acum însă, după ce abia deunăzi ”multe” mai rămăseseră ”de spus”, și de spus a rămas tot ”mainimic”. Firimiturile astea sînt strînse în Azi (Editura Limes, Florești, 2023), poate cel mai bun volum al lui Moldovan (eu n-am încredere în asemenea impresii, dar dacă tot s-a produs mi-am zis să nu trec peste ea, baremi pentru a nu-mi pierde atestatul de impresionist). Nu știu dacă și cel mai ”artist”, căci aici scriitura e penitentă și aproape umil de simplă, dar ”azi” e locul în care melancoliile lui Moldovan s-au strîns într-un fascicol și au devenit mai substanțiale, mai puțin sabotate de reflexul ludic al intertextualizărilor, de apelul la citate subversive. Deși nici de aici metoda de a decomprima tensiunea melancolică printr-o aluzie sau printr-o captură livrescă nu lipsește. Ori de cîte ori tensiunea e pe punctul de implozie Moldovan face o fentă prin care deschide o fantă decompresivă: ”Și începe, Doamne, o hăituială ca aceea. Prin/ ganguri, străzi răscolite de șanțuri, cartiere părăsite, locuri virane,/ grădini pustiite. Cînd ajung pe buza unei rîpe, îmi dau drumul” (etc.) (Ce faci?). Sau (dintre multele): ”Totuși, veghează (mai cheamă și-un cîne)/ ca nu, ca-n somn, să treci de marginea culmii/ unde domnește cu totul altă mireasă” (Cică mai e o singură zi). Deliciile aliterative – eventual evidențiate – sînt și ele trucuri decompresive. Cam cu același efect sînt folosite și jocurile eufonice (De Lear, de iarnă, de vrajbă) sau oralismele care perturbă ceremonialitatea (”Deodată simt pe umărul drept o atingere, ca și cum cineva ar vrea să mă facă atent/ să-mi spună ceva despre singurătatea mea ofensatoare./ Or, nu se face./ Sunt și eu aici./ Cine ești tu?” etc. (Dragă). Sabotajul de sine ori doar sabotajul ceremonialității care amenință să se instaureze sînt însă semne tonifiante, piedici puse depresivității care dă tîrcoale melancoliei.

Fiziologia ”mainimicului” devine, poem după poem, o fenomenologie a ”mainimicului”, desfășurată de o poetică sceptică, aproape scrupuloasă în a nu lăsa vreo șansă iluziei emfatice – nici iluziei de sine, nici iluziei dramatice spre care versurile au o pornire motivată. Chiar și cînd e în pragul rugăciunii, Moldovan demagnetizează orice fior și trece drama în subtext, lăsînd să jubileze în text doar o melancolie tradusă ludic: ”Să ies/ Să-mi fac numărul/ Să bifez// Doamne, visez să fiu un titirez pe care, cînd se oprește pe-o rînă,/ Sfînta Dumitale mînă să-l ia și să-i mai dea o-nșurubare/ și, ca-ntr-o ușurare de moment,/ să mă învîrt o vreme/ nici prea-prea, nici foarte lent/ și tot așa – pînă cînd, ajuns la marginea mesei de joc, să cad/ pe ciment, ori pe carpeta de lînă/ și harști!” etc. (Aceeași chestie). Ce poate fi sfîrșitul? Mainimic. Nu e un eveniment, e doar un accident de joc. Și o joacă în sine. Chiar și trecerea ca atare e relativizată prin insinuarea unui joc de sensuri: ”Totuși, așa cum stai în barca ta/ nu înceta să te rogi/ să fie bună moneda/ să poți trece/ să nu mai ai nevoie de bla-bla” – adică: de discursuri invocative ori de firma de transport? ori și și? (O monedă). Grija lui Moldovan e ca nu cumva să se strecoare în poeme chiar un Eveniment care să strice calmul rutinei cotidiene și cursul lent, ritualizat, al melancoliei. Așa că tot felul de întîmplări devin, la el, ne-evenimențiale, pierzîndu-și toată aroganța ontologică.

E însă loc și pentru poezia evenimențialului, doar că acest loc e plasat în zona onirică. E un întreg ciclu de onirice în care epicitatea prinde viteză instantaneu și faptele se întretaie în aceeași perspectivă funebră în care ”Moartea ori e un motociclist frustrat ori un nebun sexual – e violentă, înverșunată”. Delocalizarea morții și mutarea ei din cotidian în oniric e modalitatea prin care Moldovan refuză să-și asume responsabilitatea confruntării cu ea, lăsînd-o să-și facă de cap într-un domeniu incontrolabil, de unde poetul vine doar cu un reportaj autentificat de prezențele concrete care trec pe-acolo (Angela Marinescu, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Marian Ilea, soacra etc.). Desigur că jocurile de cuvinte pot merge și spre agravarea stării, cu rezerva că fiind fapt ludic nu merg prea departe în acest sens: ”Mai bine taci mereu cu descăpățînare” (Tu vrei). Intrările în subconștient, ori doar în perimetrul oniric, sînt însă totdeauna eficiente în contaminarea funestă, oricît de detașată ar fi relatarea incursiunii: ”Ce e cu palorea asta pe fețele voastre?/ dis-de-dimineață în sfînta zi de marți/ au n-ați pornit voi vînătoarea de porumbei sălbatici/ au nu fiecare e apărat de spinarea tatălui -/ au vă e frică, băiețași? – că nu vă pot zice bărbați// Eram străin în limba din vis/ Vedeam un rege nebun ținînd un discurs pentru alge și tritoni/ în miezul apei de alaun// Cînd am ajuns iarăși la suprafață/ eram și eu cu paloare pe față” etc. (Alaun). Pe deasupra, în regim diurn, năluca morții e domesticită și de-dramatizată, dar în subterane ea răvășește totul în cale. Descinderile onirice sînt și prilejul de a lăsa liber frîul imaginației și de a recupera astfel din vocația expresionistă a acestei poezii care se străduiește tot timpul să fie calmă, melancolică – și cu un surîs în colțul melancoliei.

Terapia sceptică a melancoliei pe care o profesează Ioan Moldovan de-a lungul tuturor acestor secvențe făcute din stări aparent fugitive și ușor compromise, dar, de fapt, tot mai obsedante, e însoțită de o neliniște ca o muzică difuză. De fapt, o muzică în surdină se aude peste toate secvențele; o muzică neliniștitoare pe cît de extaziantă și o întrebare nu mai puțin alertată: ”Ce muzică? Cine cîntă, cine întreabă?” (e un fel de refren care străbate poemele) (Mai înspre seară sunt doar o aplicație). Da, chiar așa: ce muzică? cine întreabă? Cine cîntă? Pe cine întreabă?