Al. Cistelecan
Ultimele vorbe rostite de Rilke – ”durerea și apropierea morții fac fărîme eul și limbajul” – par a enunța adevăratul impas al poeziei, cel definitiv. N-a mai fost timp pentru el să încerce transgresarea acestei limite, dar sînt destui alți poeți care s-au străduit să traverseze această imposibilitate (de n-ar fi decît Whitman, cu ”poemele de pe patul de moarte”; sau, la noi, Sorescu, cu ”Puntea”). În realitate însă, ca și dragostea, și suferința vrea să se scrie, nu doar să se scrie cu ea și despre ea. Și, la drept vorbind, chiar acesta e locul de încercare pentru un poet și cel în care poezia ar trebui să locuiască.
Din acest loc își scrie și Aurel Pantea Psaltirea de noapte, cu fervență agonică, de nu și, în egală măsură, cu agonie ferventă. E locul din care dispare tot ce nu mai e esențial, toată sofistica menită să facă poezia agreabilă, talentată, inteligentă și interesantă. E locul unei asceze agonice și al hieratizării ființei și poeziei deopotrivă. E locul unei depoziții absolutive și al unui colocviu expiatoriu. Poetul nu mai are despre ce vorbi decît despre moarte și salvare și nu mai are nici cu cine vorbi decît cu moartea și cu Dumnezeu; iar acestora nu le poate spune nici banalități, nici lucruri istețe. Le poate spune doar lucruri ultime, fie că e vorba de rugăciuni disperate, fie că e vorba de epifaniile propriei agonii. Rugăciunile lui Aurel au fost mereu rugăciunile unui ”îndărătnic” care-și exorciza necredința și care deveneau de-a dreptul agresive în tentativa lor de a obține iertarea și bunăvoința, grația, la urma urmei. Nu sînt altfel nici cele de aici, făcute cu un fel de agresivitate, de nu chiar ostilitate a fervenței, și cu o vocație a umilinței care vrea să exorcizeze o trufie daimonică. ”Ajută necredinței mele” (și nevredniciei nu mai puțin) e invocația esențială, rostită cu pathos sublimat. Suferința e locul consacrat al iluminării și chiar în căutarea iluminării dinlăuntrul agoniei sînt pornite poemele. Rugăciuni dramatice, psalmi tensionați, de-a dreptul încordați, sînt replicile poetului din conversația cu Isus. Cu atît mai spasmatici în patima rostirii lor cu cît vin dintr-o acut conturată morfologie a agoniei ca jurnal de spasme.
Poate că ”fărîmițarea” limbajului e confirmată, la Aurel, prin condensarea agoniei în flash-uri pure, aproape un fel de hai-ku-uri ale calvarului. În orice caz, de telegrame de calvar e vorba, de instantanee și de fulgurații ale agoniei. Fulgurații atroce în densitatea lor concretă și-n electricitatea sublimării lor. Fenomenologia agoniei e surprinsă în manifestările ei condensate în grăunțe terifiate de angoasă. E un fel de punctaj suplicial ordonat într-un desfășurător al timpului devenit pură brutalitate distructivă. Iar această brutalitate e concentrată de Aurel în efervescențele unei sintaxe expresioniste care are disperarea și acuitatea din ”Țipătul” lui Munch. Reportajul agoniei făcut de Aurel e unul de o autenticitate inclementă, de o imediatețe de-a dreptul fiziologică. Focalizat acum pe destrămarea ființei, imaginarul lui Aurel, de multă vreme familiarizat cu infernalele, a descoperit seninătatea disperării și a raportului despre ea, dacă nu chiar lumina suferinței. Nu e o plîngere ceea ce el scrie, ci doar o descriere terifiată a agoniei și a anxietății strînse ghem. O parcurgere a ei pas cu pas, ca într-o viziune contemplativă a propriei dezagregări și destrămări existențiale, într-un hieratism agonic. O carte cu adevărat atroce. O depoziție agonică a unui mare poet.
