Al. Cistelecan 
(Valerie Micle Sturdza)
După cum sună dedicația – ”închin această încercare literară soțului meu Mihai ca semn de cel mai profund devotament” – te-ai aștepta ca Valerie să-i închine boierului Sturdza madrigaluri, ode, imnuri, hymeneuri ori baremi declarații absolute. Cînd colo, nici pomeneală de așa ceva în volumașul ei.1 Ce-i drept, poate Dimitrie, unul dintre copiii – recunoscuți – ai beizadelei Vițel, nici nu le-ar fi meritat. După cîte ne informează Elena Vulcănescu,2 Dimitrie Mihai Popovici Sturdza era al doilea soț al Valeriei (prima fiică a Veronicăi Micle – n. 1866, Iași, d. 1929, Boureni –, cea despre care tot felul de eminescologi improvizați duc vorba că ar fi fiica lui Eminescu), cel dintîi fiind avocatul Nicolae Gh. Nanu. Cu Nanu, Valerie se mărită în 1892 și se pun imediat serios pe treabă; fac repede doi copii (prin fiica Graziella ne-au parvenit scrisorile editate de Christina Zarifopol-Illias în Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit) – și bine că s-au grăbit că altminteri îi prindea divorțul din 1896, după separarea din 1895. Pînă la primul măritiș Valeria a avut o carieră de scenă demnă de luat în seamă. A debutat pe ea (adică pe scenă) – cu succes, se zice –, în 1886, după cursuri la Conservatorul de muzică din București (cred că altul nici nu era). De aici pleacă la Paris și urmează acolo Școala de Belcanto, cîntînd, vreme de cinci ani (cu numele de artistă Valerie-Nilda), în spectacolele divei Elena Theodorini și devenind astfel, zice Elena Vulcănescu, ”artista la care Veronica visase”. Cum Theodorini lasă scena pentru dragoste, cariera lui Valerie-Nilda se întrerupe, dar după divorț revine pe scene pariziene. Nu pentru multă vreme, căci în 1902 îl va naște pe viitorul Grigore Căpitan Dimitrie Sturdza, în 1903 se mută la Boureni (la moșia pe care fie a cumpărat-o ea, fie i-a dăruit-o Dimitrie Mihai Sturdza), unde în 1904 și oficializează căsătoria cu soțul Mihai. Merge bine cît merge, dar apoi urmașul beizadelei își aduce o țiitoare și Sturdzoiaca (luase ceva proporții, așa că țăranii s-au adaptat) rămîne cam singură. Ani, destui, de nefericire și boli; nici după moarte n-a avut liniște, căci prin anii ’60 un tractorist îi jefuiește mormîntul.
Dar nu de tristețe și jale sînt versurile Valeriei (alintată acasă Greierele, pe cînd sora mai mică, Virginia, era Fluturele). Nici n-ar avea cum să fie, pentru că Valerie nu face lirism confesiv, deși face unul (vag) biografic (un fel de proiecție biografică), unul în care se înfățișează ca boieroaică visătoare și iubitoare de istorie glorioasă. Pe istorie se și bizuie Valeria, profitînd de faptul că trăiește pe meleaguri îmbibate de mituri și legende, în locurile pe unde a descălecat însuși Dragoș, făcătorul Moldovei.
Versuri largi (în a căror metrică se mai și împiedică), de castelană iubită de toată lumea, și de săteni și de natură, scrie Valerie, pretextînd că-și narează o zi plină de evenimente. Evenimentul inaugural e, firește, plimbarea ritualică, în care castelana coboară din înălțimile ei și e întîmpinată cu bucurie peste tot, și de poiana spre care merge, și de fetele care păzesc vițeii ”ce pe deal încet se urcă” și de copilașii cari-i ”sunt așa de dragi.” Doar niște țigănuși care fură lemne din pădurea ei se sperie de ea, dar, magnanimă și simțitoare, castelana îi liniștește numaidecît cu vorbe generoase: ”eu le zic: să stați pe loc,/ Știu, acasă-i vatra goală, n-aveți lemne, n-aveți foc;/ De găsiți în sacii voștri, vre-o doi hribi și pentru mine,/ Eu ași face tîrg pe dată, și v-ași da cît se cuvine,/ Și ghiciți voi, dinainte, n-am nevoie să vă spun,/ Că vă dau zahar și pâne, și pachete de tutun” (pe vremea aceea nu era chiar blasfemie corect-politică). Ba chiar mai mult – îi trimite la propria stînă pentru a fi dăruiți cu caș și urdă. Necum să-i pedepsească, îi răsfață. Valerie coboară de la castel de parcă bunătatea însăși ar coborî în lume. Ținta ei e însă poiana unde o așteaptă ”moș Chihaia cel bătrîn”, ”isteț român”, care, mai stimulat cu cîte o ”ceașcă de rachiu” (Valerie nu s-a dus cu mîna goală, firește), îi povestește iarăși și iarăși isprăvile lui Dragoș (e o poveste de care Valerie nu se satură). După audiția de legende Valerie e trezită din visări de clopotele ”de la Boura, din vale”, care o vestesc vesel ”că de-acasă ni trimete coșuri pline cu merinde.” Nu e o surpriză, pentru că Valerie a pregătit totul pentru a serba cu poporul, în poiană, ”pomenirea morților”, cum e ”obiceiul strămoșesc”. Așa că se adună grabnic ciobani și pădurari, țărani și călugări, tineri și bătrîni, cu toții dornici să contribuie la sărbătoare. Care se ține strict după tipic: ”Lumînările s-aprindem, de-acum slujba să se-nceapă,/ Astă pioasă amintire tot românul s-o priceapă./ Toți să v-așezați la mese, fără multă chibzuială,/ Să purtați cum se cuvine creștineasca rînduială”. O și poartă, întocmai cum se cuvine, ”golind cu toți paharul”. Pe cînd tocmai le-au golit, sosește în poiana veselă și pioasă însuși ”părintele Ghironte, egumen la micul schit”. Adunarea se smerește o clipă, pînă termină părintele Ghironte de povestit despre istoria schitului, ridicat la îndemnul direct al Sfintei Fecioare. Se urmează mai destins apoi, cu poveștile bătrînilor despre boierii din vechime și despre ”toată nobila simțire din a lor mare epocă”. Era simțire nobilă pentru că atunci românii luptau fără să aștepte vreo recompensă, pe cînd în războiul tocmai terminat au luptat – vitejește, nu-i vorbă – pentru pămînt, ceea ce, zice Valerie, pătează patriotismul ideal: ”cum, al vostru sînge nobil cu pămînt vi l-au plătit?/ Din a noastră mîndră fală, din ai noștri verzi stejari,/ Reușit-au ei să facă păcătoși de mercenari!” Reforma agrară o doare pe Valerie, dar nu pentru că i s-a ciuntit moșia, ci pentru că ea pătează idealismul jertfei pentru țară, aducînd astfel eroilor ”neagră ocară”. Bătrînii o aprobă din toată inima, dar tinerii ”dau din umeri și se uită printre gene.” Asta pentru că în democrație ”multe li-au tot spus”, încît ”nu mai știu acum pe lume ce e bine, ce e rău”. Așa că boieroaica își dă năduful pe față: ”Cine-a zăpăcit poporul, să nu-l ierte Dumnezeu!”. Năduful social piere însă sub vraja naturii, atît de narcotică încît ”la atîta frumusețe” Valerie rămîne ”fără cuvînt”. Tare-ar fi vrut Valerie să-i fie dat și ei ”darul sacru de poet”; căci de i-ar fi fost dat, ”cărți întregi eu aș fi scris”. Așa însă, a scris doar una.
Și chiar și pe asta doar pentru că nu era încotro, căci, într-o iluminare cam tardivă, Domnul însuși, după ce i-a deschis ochii (”ochii mari mi i-ai deschis”), i-a poruncit, direct, să scrie (”mi-ai poruncit să scriu”). A fost eveniment de cotitură, căci din acea clipă Valerie devine altă ființă, cum se întîmplă la convertiri: ”Parcă simt o ușurare, parc-acuma m-am născut,/ Și reneg, cu umilință, erezia din trecut”. Una peste alta, cum zice Elena Vulcănescu, ”cu toată lipsa invenţiei şi a închipuirii epice, poeta răsfoieşte istoria trăită şi povestea curge ca o doină dedusă din bocet.” Poate că locul lui Valerie era, într-adevăr, pe scenă. Pe hîrtie nu prea se descurcă.
Note
1 Valerie M. Sturdza, Din preajma mea, Tipografia Iosef Bendit, Folticeni, 1920. Mulțumiri BCU Cluj pentru ajutorul bibliografic.
2 În Convorbiri literare, nr. 8/2009. Din articolul Elenei Vulcănescu vom extrage cele cîteva date biografice. De la el au pornit, mai aducînd unele completări, și Ion Ionescu Bucovu în Veronica Micle, îngerul blond al lui Eminescu (2016) și Gheorghe Pârlea, în însemnările de pe blogul său (”Cuvintele de după tăcere”, 17 mai 2020).
3 Elena Vulcănescu, op. cit.
