Farmecul vieților de noapte

Nu pe unde ar putea crede unii mai prepuielnici își duce viața noapte Florina Juncu, dar se vede că-i place de vreme ce o retrăiește în reeditarea de la Limes (2024) a Vieții de noapte a Matrioșkăi. Florina nu umblă prin localurile consacrate, ci prin localuri speciale, încă nebătute de nimeni și construite doar din ”spațiile goale/ dintre litere” și, prin urmare, ea nu e de găsit ”în cuvinte”, ci în inefabilul dintre versuri. Dar nici acolo nu-s mai mici bairamuri decît în locandele de perdiție și nici mai puțină lascivitate etalată decît în templele dezmățului clasic: ”acolo este viața de noapte/ din poezii/ ritmuri vibrante/ unduiri lascive/ de idei cu trupuri transpirate/ viciile mele/ de neîngăduit” (Viață de noapte). În adecvata lui prefață (Despre parabola păpușilor-Matrioșkă), George Vulturescu îi consideră poeziile ”autoscopii lucide”, dar așa ceva nu se prea poate dacă principiul senzual-extatic din acest crez poetic e și aplicat. Și chiar e, măcar că Florina are spirit ludic, întoarce stările în paradoxuri și nu se ia chiar în serios în toate. E o provocatoare, dar nu atît pe portative senzuale, cît pe registrele mai grave ale condiției umane, cele cu angoasă divină. După declarațiile din poetică nu te-ai aștepta la atîtea incidente cu Cel de sus, dar Florina îl provoacă și pe el la mai tot pasul. Nu din pietate excesivă, ci dintr-un fel de frivolitate pioasă și dintr-un fel de cochetărie afectuoasă care-și permite să se joace de-a apostaziile inocente, într-o familiaritate în care divinele își pierd atribuțiile strivitoare. Cum, bunăoară, Dumnezeu e bun ca pîinea caldă – zice poporul -, el i se servește Florinei chiar sub formă de pîine: ”Azi mi l-au dat pe Dumnezeu/ era de pîine/ și era gustos/ mi-au spus/ cu sunt după/ chipul și aemănarea Sa”. Luînd-o de bună, poeta își ”jupoaie” pielea ca să regăsească în sine gustul divin. Decepția literalității e imediată, căci ”Dumnezeu nu-i brutar/ croitor sau tîmplar/ este întrebare/ mestecată încet/ cu un pahar mare/ de apă plată” (Dumnezeu nu-i brutar). Chiar cînd o întoarce spre gravitatea existențială a ”problemei Dumnezeu”, Florina nu se poate abține să nu facă o mică apostazie ludică, transformînd vinul din euharistie în ”apă plată”. Sînt, firește, două impulsuri care se împiedică unul în celălalt, dar măcar fac asta în modul cel mai constant. Impulsul de a senzualiza (mai ales poezia, trăită corporal, dar și pietatea) se insinuează spontan în versurile Florinei. ”Lasă-te mîngîiat”, îi spune poeta lui Dumnezeu în În cădere liberă, sau îl ”pierde” printre zarzavaturile folosite la zacuscă (Zacuscă fierbînd), ori îl filează prin parcări: ”Mesia alerga prin parcări/ îmbrăcat în bluejeans” (Deofagie), marcînd, totuși, sensul sacrificial al epifaniei: ”Mesia alerga prin cartier/ nedumerit/ de chemarea la vănătoare”. Senzualizarea și pietatea, provocarea și sfiala de divine, se contopesc în Pat-ul biserică”, acolo unde ”trupurile sînt pe rînd/ altar și ofrandă/ doi hristoși iubind/ cruficicați pe ora dăruirii” etc. Oricîtă religiozitate ar încăpea într-un pat și oricîtă crucificare poate exista într-o îmbrățișare ori contopire erotică, demersul e unul de afront beatificant. Greu de spus ce prevalează la Florina, fervența ori caricatura: ”degeaba îl căutați pe Dumnezeu/ El este în apartamentul meu/ L-am sechestrat în bucătărie/ Îl servesc în fiecare zi/ cu trupul și sîngele meu” (Sechestrat în bucătărie). Cristoformizarea propriul trup și transformarea lui în aliment euharistic pentru Dumnezeu, inversînd sensul jertfei, ar putea fi o mină de exploatat, dacă Florina s-ar dovedi mai tenace.

Dar ea nu trece, de fapt, de limitele unui flirt cu divinele, la fel cum nu trece de același fel de limite și cînd e vorba de corporalizarea poeziei. Sensul acestui proces de identificare e, desigur, unul erotic, poezia e ea însăși o erotică, fie și spus mai în snoavă: ”poezia era în baie/ machiată/ s-a spălat pe față/ lăsînd urme de ruj/ în prosopul meu/ de epidermă colorată/ s-a privit în oglindă/ cu cerceii noi/ apoi s-a strecurat/ în pat ingrata/ mi-a pipăit trupul/ mușcîndu-l ca pe un măr/ lăsînd tatuaje insinuante/ pe brațul meu scriitor” (Urme de ruj). Frivolitatea pe care o joacă Florina se lovește și ea de contrariul ei, căci poetei îi plac pateticele și nu se sfiește să înainteze ”prin păienjeniș de patimi” (doar enunțat, nu și parcurs), să se ”multiplice” ”la infinit” (chit că ”goală și lascivă” – lascivă e tot mereu, dar cam fără dovezi concrete) (Urma să fii făcut) ori să constate că ”se rupea cerul” etc. (Sînge chiuind). Cînd vrea să (se) dramatizeze, nu ies bine nici jocurile aliterative (”inima mea/ brută brutal bruiată” – Definiție), nici tentativele de revoluționare lexicală (”dezneantizare”, ”dezbotez”, ”dezmurim” și alte isprăvi). Mai coerentă, necontrazisă, e linia de corporalizare a poeziei, de identificare a poetei cu însăși poezia (e ce-a mai rămas din religia romantică), deopotrivă salvatoare și criminală: ”Eu și ucigașul meu/ trăim în simbioză/ la același nivel/ m-am îndrăgostit de el/ văzînd tandrețea/ gestului său/ m-a întins între foi de carte/ și m-a presat/ cum se presează o floare” (Crimă). Zacusca pe care o prepară Florina are cîte puțin din toate – eros/thanatos, eros/creație, creație/jertfă etc. – dar din nimic prea mult. Cuvintele (deci implicit și spațiile dintre ele unde se ascunde Florina) sînt însă cît se poate de carnale (și, firește, ”tranșate la abator” – Vînzare pe sub mînă, căci și cuvintele sînt material de jertfă), ori se tîrîie ca melcii (sînt, de fapt, ”cuvinte melci”) și lasă urme pe hîrtie (Foi paraziți). E o senzualizare a limbajului care, probabil, sublimează o altă senzualitate, reprimată aceasta.

Metafora ”Matrioșkăi” sugerează o multiplicare infinită a propriei identități, o pierdere de sine în chiar căutarea sinelui, dar nu sînt, în poezia Florinei, mai mulți protagoniști; e doar ea.